Vasile Maniu

Vasile Maniu
Naţionalitate		român
Născut		29 decembrie 1824, Lugoj
Decedat		10 martie 1901, Bucureşti
Mormânt la		Bucureşti
Ocupaţie		istoric, politician
Membru titular al Academiei Române
Ales		12 septembrie 1876
Căsătorit cu		Olga de Lovich
Părinţi		Alexandru Popovici Maniu Elena Maniu.
Copii		Grigore şi Vasile

Vasile Maniu (n. 18 sau 29 decembrie 1824, Lugoj, judeţul Timiş – d. 10 martie 1901, Bucureşti), istoric, revoluţionar paşoptist, publicist, scriitor, om politic, deputat şi senator, membru titular al Academiei Române.

Originea şi familia

S-a născut la Lugoj în familia lui Alexandru Popovici Maniu şi a Elenei Maniu. Tatăl său era urmaşul unei familii nobiliare din Răcăştia, Hunedoara, refugiată la Lugoj.

Mama lui Vasile a murit când el avea numai un an, astfel încât tatăl său s-a recăsătorit. Din a doua căsătorie s-a născut fratele vitreg al lui Vasile, Aurel Maniu.

Vasile s-a căsătorit cu Olga de Lovich şi a avut doi fii, pe Grigore şi pe Vasile.

Studiile

Pentru că familia sa era una dintre cele mai înstărite din oraş, tânărul Vasile Maniu a avut posibilitatea să aibă o educaţie aleasă. A studiat cu profesori privaţi, a învăţat limba germană, a frecventat şcoala normală germană şi gimnaziul din Lugoj înfiinţat în 1836. Apoi a continuat la Arad şi în fine liceul l-a făcut la Timişoara. După terminarea liceului a studiat dreptul la Budapesta, în perioada în care în capitala ungară avea loc o organizare fără precedent a intelectualităţii româneşti. A terminat studiile în 1846 la vârsta de 22 de ani.

Revoluţionar

Revoluţia de la 1848 l-a prins pe Maniu în mijlocul evenimentelor, implicat în activitatea cercurilor revoluţionare şi în contact direct cu societăţile secrete bucureştene. A îndeplinit chiar rolul de om de legătură între Eftimie Murgu şi Nicolae Bălcescu. Alături de alţi intelectuali bănăţeni precum Andrei Mocioni, Ioan Mocioni sau Iulian Dobran, luptă pentru cauza Banatului. A făcut parte din Comitetul Naţional Român de la Sibiu, ocupând funcţia de notar districtual al Făgăraşului. La momentul înfrângerii revoluţiei în Banat îl regăsim pe post de comisar districtual al Maidanului, post pe care îl menţine până în 1851. Apoi a avut sarcina de „împuternicit” pe lângă tribunalul de la Oraviţa. În 1853 s-a stabilit la Satu-Mic (azi Victor Vlad Delamarina), lângă Lugoj.

Stabilirea la Bucureşti. Activitatea parlamentară

Convins că ideile revoluţionare trebuiau puse în practică şi constatând că situaţia din Principate era mai favorabilă decât cea din Banat sau Transilvania, la 8 noiembrie 1858 Vasile Maniu a părăsit Banatul pentru a se stabili definitiv la Bucureşti. În 1859 a depus cerere de cetăţenie, discutată la Adunarea Electivă în 1864 şi eliberată în 1869.

Abia ajuns la Bucureşti, a luat partea publicistului I.G. Valentineanu, acuzat de publicarea unor documente ale administraţiei guvernului de la Balta Liman. S-a afirmat rapid în societatea bucureşteană, continuând să ţină legăturile cu vechii luptători de la 1848 şi încercând pe toate mijloacele să atragă atenţia opiniei publice asupra situaţiei politice a românilor din Transilvania şi Banat. Spre exemplu a luat atitudine atunci când Banatul a fost încorporat Ungariei în 1860 şi câţiva ani mai târziu, între 1863-1864, când Banatul a fost bântuit de secetă, a contribuit la mobilizarea opiniei publice din Principate pentru trimiterea de ajutoarea provinciei natale. Dar mai important decât atât, activitatea sa politică s-a desfăşurat în jurul propagandei pentru eliberarea provinciilor româneşti de sub dominaţia habsburgică.

În anul 1859 a avut postul de avocat public la Curtea criminală din Bucureşti, între 1860-1861 avocat public la Înalta Curte din Bucureşti, între 1862-1865, apoi avocat al Eforiei Spitalelor. Între 1868-1869 a fost şi prim-preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi.

Pe plan publicistic a fost deosebit de activ, colaborând la numeroase ziare ale vremii: „Buciumul român”, „Românul”, „Columna lui Traian”, „Trompeta Carpaţilor” etc.

În anul 1876 Vasile Maniu a fost ales membru al Parlamentului ca deputat în colegiul IV Ialomiţa. În acelaşi an era ales membru titular al Academiei Române, secretar al secţiei de istorie. A fost apoi senator în colegiul II Brăila. A funcţionat în Parlament neîntrerupt până în 1888. A decedat la 10 martie 1901, la Bucureşti.

Opera

Drame:

• Amelia sau victima amorului, Bucureşti 1847
• Monumentul de la Călugăreni, 1871
• Congiuraţiunea lui Catilina, 1872
• Proscrisul, 1880

Studii istorice:

• Disertaţiune istorico-critică şi literară, tractând despre originea românilor din Dacia Traiană, 1857
• Unitatea latină sau cauza romană în procesul naţionalităţilor din punct de vedere istoric, juridic şi politic, 1867
• La mission de l'Occident latin dans l'Orient de l'Europe, 1869

Bibliografie

• Neumann, Victor, Vasile Maniu. Monografie istorică, Editura Facla, Timişoara, 1984.
• Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, ISBN 973-27-06967
• Cosma, Aurel - Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, 1977