Bufeni
de la Enciclopedia României
Bufenii (sau bufanii) este numele sub care au devenit cunoscuţi oltenii fugiţi din Oltenia împreună cu familiile lor şi refugiaţi în Banat începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea şi până în deceniul trei al secolului al XIX-lea.
Numele
Numele de bufeni provine de la cuvântul bufă care însemna bufniţă, pasăre de noapte. Explicaţia acestei denumiri stă în faptul că oltenilor le era interzisă mutarea din locurile unde erau aşezaţi, astfel încât puteau circula de la sat la sat numai noaptea.[1] Din acest motiv numele lor popular a fost asociat aceluia de bufe, oameni care umblă noaptea. Bănăţenii i-au mai chemat şi bribeţi. În schimb oltenii îşi ziceau „ţereni”, după Ţara Românească.
Emigrarea
La începutul secolului al XVIII-lea, situaţia ţăranilor din Oltenia se înrăutăţise semnificativ, atât din cauza regimului de exploatare feudală cât şi a pagubelor produse de conflictele cu turcii. Din aceste motive, mai multe familii de ţărani au fost nevoite să emigreze. În acelaşi timp, ţăranii din provincia învecinată Banat, beneficiau de o situaţie mai bună. Astfel, s-a creat un curent de emigrare dinspre Oltenia spre Banat. După cum afirmă istoricul Nicolae Iorga[2], o contribuţie la strămutarea oltenilor au avut-o şi austriecii, în perioada în care Oltenia s-a aflat sub stăpânirea lor (1718 - 1739). Ei aveau nevoie de mână de lucru pentru exploatarea minelor şi pădurilor din Banat, motiv pentru care au strămutat aici un număr mare de olteni.
În perioada 1730 - 1734, ţărani din jurul Craiovei, Slatinei şi Polovragilor au trecut munţii în Banat şi s-au stabilit provizoriu în localităţile de câmpie Giarmata şi Vinga, apoi definitiv în Comloşu Mare, care a devenit astfel prima localitate oltenească din Banat.[3] Spre deosebire de coloniştii aduşi de austrieci, bufenii nu aveau privilegii. Legăturile lor cu familiile din Oltenia s-au menţinut pentru mult timp. Comloşenii îşi aduceau învăţători din satele lor sau îşi procurau sarea de la Ocnele Mari. Atunci când intrau în conflict cu autorităţile austriece, ei fugeau înapoi în Oltenia.
Primele familii de olteni stabiliţi în Banat purtau nume precum Anghel, Belu, Boierescu, Bucurescu, Brătescu, Cocârlău, Contrea, Cioroianu, Coandă etc.
În 1736, Vasile Diaconu, cărturar şi pictor la Mănăstirea Tismana, s-a pus în fruntea unui grup de familii din judeţele Mehedinţi şi Gorj şi a luat calea Banatului. Ei au înfiinţat satele Bocşa Montană, Ocna de Fier, Reşiţa Montană, Văliug, Dognecea, Oraviţa Montană, Boşneag (lângă Moldova Nouă), Rusova Nouă, precum şi Sredişte, Straja din Banatul sârbesc. [4]
La mijlocul secolului XVIII avea loc în Banatul montan o creştere economică semnificativă, minele produceau cantităţi semnificative de metale preţioase şi exista o penurie de mână de lucru. Între anii 1750-1770, au mai fost aduse din Oltenia şi Muntenia între 3.000-5.000 de familii de colonişti, în special cărbunari, lemnari şi cărăuşi. [5]
Timp de aproape 100 de ani, fluxul de emigranţi olteni către Banat a continuat cu intensităţi diferite. Bufenii s-au aşezat şi în alte localităţi din actualele judeţe Timiş şi Caraş-Severin, dar şi în alte sate din Banatul sârbesc.
Printre cele mai mari personalităţi care îşi au originea în vechii emigranţi olteni în Banat se numără Bredicenii din Lugoj.
Bibliografie
- Izverniceanu, Damian - Oltenii din Banat (bufenii sau ţăranii) şi originea lor, Librăria Românească, Lipova, 1935
- Vert, Constantin - Tipuri de peisaje rurale din Banat, Mirton, Timişoara, 2001 ISBN 973-585-469-4
- Moldovan, Simeon Samson - Judeţul Caraş şi oraşul Oraviţa : scurtă monografie istorică, Oraviţa : Tipografia Iosif Kaden, 1933
Bibliografie recomandată
- Moldovan, Simeon Samson - Din trecutul bufenilor, Oraviţa : Tiparul Tipografiei Iosif Kaden, [1935?]