Dimitrie Ghica

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Dimitrie Ghica
Dimitrie Ghica.jpg
Născut 31 mai 1816
Decedat 15 februarie 1897, Bucureşti
Ocupaţie om politic
 
Stema Camerei Deputatilor.png
  Preşedintele
Adunării Deputaţilor
Mandat
26 mai 1871 - 17 februarie 1876
 
Stema Senatului.png
  Preşedintele
Senatului României
Mandat
17 noiembrie 1879 - 8 septembrie 1888
9 decembrie 1895 - 15 februarie 1897
 
Stema Principatului Romaniei (1867-1872).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870
Partide Partidul Naţional Liberal
(1875 - 1897)

Dimitrie Ghica (n. 31 mai 1816 - d. 15 februarie 1897, Bucureşti), om politic, prim-ministru al României, preşedinte al Senatului şi al Adunării Deputaţilor. Dimitrie Ghica a fost unul dintre politicienii români cu o bogată experienţă. Timp de aproximativ 40 de ani s-a situat în prim planul scenei politice. Adept al valorilor conservatorismului moderat, Ghica a devenit în cele din urmă membru al Partidului Naţional Liberal. A ocupat timp de mai multe legislaturi funcţiişe de preşedinte al Senatului şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. De asemenea, Ghica a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru în numeroase portofolii, printre care Interne, Afaceri Străine şi Lucrări Publice.

Originea. Ascensiunea politică

Dimitrie Ghica era fiul lui Grigore al IV-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti după lunga guvernare a regimurilor fanariote. Studiază la Şcoala corpului de cadeţi din München (18291834), iar până în 1837 este maior în garda imperială a Rusiei. Dimitrie Ghica avea titlul de principe. Ulterior, se retrage din armată şi după o perioadă de călătorii prin Europa revine în ţară în 1846, unde îl întâlnim ca membru în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni în perioada mişcărilor revoluţionare.

După acest moment, Ghica este numit membru al Curţii de Apel (1854), prefect al Poliţiei Capitalei (18551857) şi este ales primarul Bucureştiului (18571861). Se numără printre susţinătorii Unirii Principatelor şi activează ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi iniţial dorea să candideze la domnie, Dimitrie Ghica renunţă la această întenţie şi îi acordă votul său lui Alexandru Ioan Cuza.

Activitatea guvernamentală în Principatele Unite

După Unire, Ghica devine preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti (1859), din nou primarul Capitalei, ministru al Cultelor (1860) şi al Finanţelor (1861) în Ţara Românească. Domnitorul Cuza îl desemnează şi preşedinte al Consiliului de miniştri din Muntenia, între 19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862. Ghica participă la complotul ce a dus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului, iar în Guvernul provizoriu care i-a succedat până la aducerea prinţului străin este numit ministru de Interne.

Conservator moderat. Prim-ministru

Conservator moderat, Dimitrie Ghica a acumulat o impresionată experienţă politică. A fost de mai multe ori ministru de Interne, Lucrări Publice, al Afacerilor Străine, dar şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 - 17 februarie 1876) şi preşedinte al Senatului timp de două legislaturi, acumulând unsprezece ani de experienţă în această funcţie. Carol I îl desemnează la conducerea Guvernului României între 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870. Cabinetul era format dintr-o coaliţie politică între conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. După un scandal politic generat de o dotaţie în bani către familia regală, preşedintele Consiliului de miniştri a fost nevoit să-şi depună mandatul.

Activitatea publicistică

De asemenea, Ghica a activat şi ca publicist colaborând la publicaţiile „Revista Dunării”, „Ordinea”, „Alegătorul liber”, „Analele Academiei Române”, „Columna lui Traian”, „Pressa”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Voinţa naţională”. Ca om de afaceri, a făcut parte din Comitetul marilor proprietari (1872) care a creat Creditul Funciar Rural, iar în 1875 a înfiinţat şi cu capital francez „Banca de Bucureşti”.

Liberal. Preşedinte al Corpurilor legislative

Deşi iniţial a împătăşit valorile şi principiile conservatorismului, în cele din urmă, Ghica a devenit membru al Partidului Naţional Liberal. În perioada în care Dimitrie Ghica a fost preşedinte al Senatului şi Adunării Deputaţilor, cele două Corpuri Legiuitoare au desfăşurat o activitate legislativă deosebită: Legea pentru susţinerea chestiunii drumului de fier Strousberg, Legea de organizare a armatei, Legea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, Legea care fixează atribuţiile Ministerului Afacerilor Străine, Legea pentru încurajarea industriei zahărului, Legea creditului funciar, Legea vămilor (1874), precum şi alte legi care se refereau la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de Conturi, la taxele de timbru, la modificarea legii învoielilor agricole. Din funcţia de preşedinte al Senatului României, Ghica a contribuit la adoptarea actului prin care România era proclamată regat pe 14 martie 1881.

În lucrările sale, Titu Maiorescu îl descria ca fiind „de o vădită eleganţă militară”, „uşor accesibil la linguşire” şi „crezându-se, prin originea sa, mai presus de obişnuitele partide, … trecea fără multă greutate dintr-un partid în altul”. Dimitrie Ghica a murit pe 15 februarie 1897, în Bucureşti, la vârsta de 81 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat 1866
Preşedintele Adunării Deputaţilor 26 mai 1871 - 17 februarie 1876
Senator 1876
Preşedintele Senatului 17 noiembrie 1879 - 8 septembrie 1888
9 decembrie 1895 - 15 februarie 1897
Preşedintele Consiliului de Miniştri 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870
Ministru de Interne 11 februarie 1866 - 10 mai 1866
24 ianuarie 1870 - 27 ianuarie 1870
Ministru de Externe 16 noiembrie 1868 - 26 august 1869
Ministrul Justiţiei 21 ianuarie 1870 - 24 ianuarie 1870 (ad-interim)
Ministrul Lucrărilor Publice 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870

Opere

  • Prefectura Poliţiei, 1856
  • Amicilor şi inamicilor mei, 1856
  • Quelques pages de ma vie, 1856

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.314-315 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.168-170 ISBN 973-8200-49-0

Legături externe