Titu Maiorescu

Titu Maiorescu
Naţionalitate		română
Născut		15 februarie 1840, Craiova
Decedat		18 iunie 1917, Bucureşti
Ocupaţie		om politic, profesor, critic literar, publicist, jurist
Membru fondator al Academiei Române
Ales		20 iulie 1867
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 28 martie 1912 - 31 decembrie 1913
Ministrul Afacerilor Străine din România
Mandat 29 decembrie 1910 - 31 decembrie 1913
Partide		Partidul Constituţional (1891 - 1907) Partidul Conservator (1880 - 1891 • 1907 - 1917)
Semnătură

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18 iunie 1917, Bucureşti), personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea. A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică, Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Originea. Studiile

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj. Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului.

După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).

Activitatea pedagogică. Fondarea Junimii

În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.

În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Începutul carierei politice

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

„În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.” (În contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868)

Deputat. Ministru. Activitatea guvernamentală

Din acest moment Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Mandatul de prim-ministru. Decesul

După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.

Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Conservator	14 mai 1913 - 28 februarie 1914
Deputat	1871 - 1895
Senator	1895 - 1914
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice	7 aprilie 1874 - 30 ianuarie 1876
	23 martie 1889 - 26 martie 1889
	16 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891
Ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor	23 martie 1888 - 4 iunie 1888
Ministrul Lucrărilor Publice	16 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891
Ministrul Justiţiei	7 iulie 1900 - 13 februarie 1901
Ministrul de Externe	29 decembrie 1910 - 31 decembrie 1913
Preşedintele Consiliului de Miniştri	28 martie 1912 - 31 decembrie 1913

Opere selective

• O cercetare critică asupra poeziei române 1867
• În contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868
• Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872
• Precedente constituţionale şi partide politice, 1873
• Beţia de cuvinte, 1873
• Comediile d-lui Caragiale, 1885
• Eminescu şi poeziile sale, 1889
• În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909)
• Discursuri parlamentare 1866-1899, vol.I-V

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 423-427 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 233-236 ISBN 973-8200-49-0