Fenomenul Piteşti
de la Enciclopedia României
Fenomenul Piteşti a reprezentat un experiment de reeducare prin tortură a tinerilor intelectuali deţinuţi în temniţele comuniste, consideraţi potenţiali contestatari ai sistemului. Rezultatul trebuia să fie omul nou, educat în spiritul învăţăturilor marxist-leniniste.
În 1949, autorităţile regimului comunist decid aplicarea, prin intermediul Securităţii, a metodelor „pedagogice” Makarenko, care urmăreau reeducarea deţinuţilor din temniţele comuniste. Modelul pe care autorităţile l-au urmat a fost cel din China lui Mao Zedong, unde aceste „practici” se aplicaseră cu succes. În ţara noastră metodele au fost transpuse în practică de generalul de Securitate Alexandru Nicolschi. Locul ales pentru demararea fazei pregătitoare a experimentului de reeducare a fost Piteşti.
În acel an se aflau întemniţaţi la Piteşti peste o mie de studenţi, care proveneau de la toate facultăţile din ţară, cu vârsta aproximativă cuprinsă între 18 şi 25 de ani. Majoritatea erau legionari, liberali, ţărănişti, sionişti sau apolitici şi erau învinovăţiţi de motive inventate de regimul comunist: uneltire contra ordinii sociale sau omisiune de denunţ. Experimentul ce avea să fie aplicat aici avea ca scop final exterminarea potenţialului intelectual al ţării, care putea reprezenta o posibilă elită contestatară a sistemului comunist din România.
Prima etapă pregătitoare pentru monstruosul experiment s-a desfăşurat între 8 iunie şi 6 decembrie 1949. Ales pentru a fi „reeducatori” a fost un grup de deţinuţi politici, ceea ce a constituit şi originalitatea experimentului românesc. Ei înşişi au fost în prealabil torturaţi şi li s-au promis eliberarea şi încadrarea cu grade în Securitate, în schimbul smulgerii de la ceilalti deţinuţi politici a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Pentru aceasta, li se aplicau metode oribile de tortură non-stop, greu de imaginat, care au condus la exterminarea fizică a multor deţinuţi. Anchetatorul-şef era cel care stabilea etapele reeducării, sub îndrumarea Securităţii. În octombrie sosesc de la închisoarea din Suceava studenţii-torţionari sub conducerea lui Eugen Ţurcanu. Acesta, student la Facultatea din Drept din Iaşi, fusese condamnat la 7 ani de închisoare pentru activitate legionară. Ţurcanu a fost numit „reeducator-şef”.
Experimentul cuprindea două etape propriu-zise: demascarea ce-l viza pe deţinut ca persoană, dar şi pe rude, prieteni sau colegi de celulă şi a doua etapă, reeducarea propriu-zisă în spiritul învăţăturilor marxist-leniniste. Pentru a dovedi că procesul era ireversibil, reeducatul devenea, la rândul lui, torţionar. Cele două etape puteau dura luni de zile. Demascarea echivala cu „spălarea creierului deţinutului”. Violenţa fizică extremă era un lucru cotidian în această etapă. Deţinutul anchetat de grupul Ţurcanu era schingiuit zi şi noapte.
Banu Rădulescu, fost deţinut politic declara: „Nimic nu era uitat din ceea ce putea constitui intimitatea unui om; tot ceea ce însemnase cândva educaţie trebuia demolat, terenul spiritualităţii lăsat absolut gol, ca pe acel loc viran să se ridice un om nou, rezultat al reeducării.”
„Spălarea creierelor” a fost un fenomen de lungă durată (6 decembrie 1949 - 1952) şi a fost extinsă la nivelul sistemului concentraţionar din România: Gherla, Ocnele Mari sau Târgu Ocna. Supralicitarea experimentului a dus la stoparea acestuia în 1952. Grupul Ţurcanu a fost arestat şi judecat „pentru organizarea unui complot legionar în vederea sabotării partidului comunist”. Procesul a avut loc în octombrie 1954, iar cei vinovaţi au fost executaţi în decembrie, exact la 5 ani de la declanşarea reeducării.
Bibliografie
- Colectiv de autori, Istoria Românilor, Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p.196 ISBN 973-99807-1-5
- IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007 ISBN 978-973-50-0731-7