Nicolae Rădescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Nicolae Rădescu
Nicolae Rădescu.jpg
Născut 30 martie 1874, Călimăneşti, judeţul Vâlcea
Decedat 16 mai 1953, New York
Ocupaţie general de armată
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945
 
Stema MAI.png
 Ministru de Interne
al României
Mandat
6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945
Partide Partidul Poporului
(1933 - 1934)
Cruciada Românismului
(1934 - 1935)

Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un general român şi prim-ministru al României. A avut o ascensiune rapidă în ierarhia militară însă a demisionat pentru a se implica în viaţa politică. A activat în formaţiunea mareşalului Alexandru Averescu şi într-o disidenţă a Mişcării Legionare. După actul de la 23 august 1944, Rădescu este reactivat în armată şi numit şef al Marelui Stat Major. Mandatul său la conducerea Consiliului de miniştri a fost umbrit de criza politică generată de Partidul Comunist şi sateliţii săi pentru acapararea întregii puteri în stat. Din cauza presiunilor exercitate de A. I. Vâşinski asupra regelui Mihai pentru a numi un guvern comunist la putere, generalul Rădescu şi-a depus mandatul. După un an reuşeşte să fugă în străinătate şi este pentru o scurtă perioadă preşedinte al Comitetului Naţional Român, un organism format în exil, care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident.

Ascensiunea în ierarhia militară

Generalul Nicolae Bădescu s-a născut la 30 martie 1874 la Călimăneşti, judeţul Vâlcea. A urmat cursurile Şcolii de ofiţeri, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1898. Doi ani mai târziu devine absolvent al Şcolii speciale de cavalerie, după care este avansat la gradul de locotenent. Între 1904 - 1906, Rădescu studiază la Şcoala superioară de Război, iar în 1909 este avansat căpitan. Ca ofiţer adjutant în comandamentul Diviziei 1 cavalerie, a participat, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, la campania din Bulgaria (1913).

A participat la luptele din Primul Război Mondial. Se distinge la comanda de divizion din Regimentul 5 Călăraşi, în luptele de pe valea Topologului, de la Sălătruc. Maior de la 1 aprilie 1916, Nicolae Rădescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Decretul Regal din 10 ianuarie 1917) „pentru vitejia şi priceperea cu care a contribuit la succesul operaţiunilor diviziei” [1]. În 1917, este numit şef de stat major la Divizia 2 cavalerie şi la Inspectoratul Jandarmeriei (1918). La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de colonel.

În perioada interbelică, între anii 1920 - 1926, este adjutant regal, apoi efectuează un stagiu ca ataşat militar la Londra (1926 - 1928). După acest stagiu este avansat general de brigadă (25 martie 1928) şi numit comandant al Brigăzii 4 Roşiori (1928 - 1929). A fost ajutor al comandantului Inspectoratului General al Cavaleriei (1929 - 1931) şi comandant al Diviziei 1 cavalerie (1931 - 1933). Rădescu a demisionat din cadrele active ale armatei la 5 februarie 1933 şi a fost repartizat ca ofiţer de rezervă la Corpul 4 armată.

Cariera politică. Rolul jucat în actul de la 23 august 1944

În februarie 1933, Rădescu devine membru al Partidului Poporului, iar un an mai târziu activează şi în „Cruciada românismului”, fondată de Mihail Stelescu, dizident din Mişcarea legionară. La 7 septembrie 1941, Rădescu trimite o scrisoare de protest ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, ca răspuns la un discurs ostil ţinut de acesta la Sala „Aro” în faţa coloniei germane din Capitală. Scrisoarea a fost difuzată de BBC. Generalul afirma, o dată în plus, că nu este de acord cu trecerea armatei române dincolo de Nistru şi continua:

„Nu poate fi ticălos patriotul român care cu inima sângerândă de nenorocirile ce i-au copleşit ţara, încearcă să-şi exprime gândul asupra a ceea ce crede că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte cel puţin din suferinţe. Ticălos este, domnule ministru, străinul căruia neconvenindu-i atitudinea patriotului, profitând de situaţia privilegiată ce deţine şi nesocotind cea mai elementară îndatorire ce i-o impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulţumeşte să-i smulgă pâinea de la gură, spre a-şi potoli el foamea, dar îl acoperă apoi de injurii şi ameninţări încercând astfel să-l înfricoşeze şi să facă să amuţească glasul care grăieşte adevărul. (…) Noi am simţit gheara bestiei roşii înfiptă în trupul ţării, aşa cum n-a simţit-o nimeni, astfel că în sufletul nostru, în afară de ura adâncă împotriva bolşevismului nu poate intra. Dar nu este cinism să ne învinuiţi pe noi de un fapt pe care dstră îl săvârşiţi? Fiindcă ce altceva decât îndemn la bolşevism constituie cuvintele pe care d-stră sub formă de întrebări puse în gura soldatului român, aţi arătat în cuvântarea dumneavoastră că aţi dori să le auziţi din gura soldatului român [2].”
({{{2}}})

Ca urmare a acestei scrisori, la 22 octombrie 1941 Rădescu este trimis în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu, unde va rămâne până la 29 septembrie 1942 [3]. După revenirea în Capitală, Rădescu ţine legături tot mai strânse cu o serie de liderii politici, fiind adeptul încheierii cât mai grabnice a armistiţiului. Deşi fruntaşii politici, care doreau ca armistiţiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcţia de prim-ministru, numele acestuia nu apare în documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. O explicaţie a acestei situaţii a fost oferită de generalul însuşi, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: „Din ceea ce mi se aducea la cunoştinţă, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranţei, ştiam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbeşte de o eventuală aducere a mea în fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1944 însă numele meu fusese înlocuit cu al generalului Sănătescu” [4].

Rechemarea în cadrele armatei. Prim-ministru

La 14 octombrie 1944 a fost rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată [5]. Din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control, la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei” [6].

Criza politică generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată de PCR, PSD şi sateliţii lor, a determinat căderea guvernului Constantin Sănătescu. Pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al Consiliului de miniştri pe generalul Nicolae Rădescu. Din guvern făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor. Principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară [7].

Campania comuniştilor pentru răsturnarea guvernului

FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu [8]. La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică [9]. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor [10].

Pe 24 februarie 1945, manifestaţia antiguvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.

Vizita lui Vâşinski. Impunerea guvernului comunist

În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu [11]. În faţa acestor atacuri, la 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! [12]. Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” [13]. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Ultimii ani din viaţă în exil

Printre primele măsuri luate de Petru Groza, la 7 martie 1945 generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu şi nu i se permite să primească nici un fel de vizite. Comisarul Block a fost însărcinat cu îndeplinirea ordinului şi aducerea lui la cunoştinţa generalului [14]. Datorită intervenţiei lui Constantin Vişoianu, generalului Nicolae Rădescu i s-a oferit protecţia englezilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca agenţii poliţiei să ajungă la domiciliul său [15]. Va rămâne acolo până la jumătatea lunii aprilie, când autorităţile române s-au angajat să-i ofere protecţia şi garantarea libertăţii [16]. Cu toate asigurările autorităţilor comuniste, Rădescu a continuat să aibă domiciliu obligatoriu în casa nepotului său, Nicolae Şerbănescu, până în momentul în care s-a hotărât să părăsească ţara, la 15 iunie 1946.

Timp de nouă luni de zile, a stat în lagărul de refugiaţi de la Fammagusta, Cipru, de unde a evadat cu un avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino [17]. Apoi, după câteva luni petrecute la Lisabona, iar apoi la Paris, s-a stabilit în Statele Unite, la New York. Generalul a încercat să unifice vocile mult prea disparate ale exilului românesc, reuşind să creeze Consiliul Naţional Român, al cărui preşedinte a fost un an de zile, renunţând la funcţie din cauza neînţelegerilor în legătură cu gestionarea Fondului Naţional Român. Nu a abandonat încercarea de a ajuta din exil pe cei rămaşi acasă şi a creat Liga Românilor Liberi.

Generalul Nicolae Rădescu a murit de tuberculoză pe 16 mai 1953, la vârsta de 79 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Calvary din New York. Trupul său s-a repatriat la 23 noiembrie 2000 şi a fost depus la Cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Preşedintele Consiliului de miniştri 6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945
Ministru de Interne 6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945

Note

  1. ↑ Colonel Eugen Ichim, Ordinul militar de război „Mihai Viteazul”, Editurile Modelism & Jertfa, Bucureşti, 2000, p. 57.
  2. ↑ ACNSAS, fond penal, dosar 18, vol. 42, f. 266-266v.
  3. ↑ Ibidem, vol. 28, f. 178 şi vol. 42, f. 259.
  4. ↑ Ibidem, fond Informativ, dosar 121, vol. 2, f. 151
  5. ↑ „Monitorul Oficial”, nr. 242, 19 oct. 1944.
  6. ↑ ACNSAS, fond informativ, dosar 121, vol. 2, f. 105.
  7. ↑ „Scânteia”, an I, nr. 79, 9 dec. 1944, p. 5
  8. ↑ Nicolae Rădescu, Începutul ocupaţiei în „Memoria”, nr.6/1990, p.108
  9. ↑ Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 - 1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.185
  10. ↑ „Frontul Plugarilor” din 10 februarie 1945
  11. ↑ Nicolette Franck, O înfrângere în victorie (1944 - 1947), Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp.pp.143-153
  12. ↑ Ibidem, pp.122-123
  13. ↑ Ibidem, pp.173-174
  14. ↑ ACNSAS, fond penal, dosar 18, vol. 28, f. 183
  15. ↑ Ibidem, fond informativ, dosar 121, vol. 2, f. 122
  16. ↑ Ibidem, fond penal, dosar 18, vol. 44, f. 263
  17. ↑ Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. III, Editura Vremea, Bucureşti, 2003, p. 28.

Bibliografie

  • Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996 ISBN 973-571-035-8
  • Magazin istoric, anul XXXIV, nr. 1 (406), ianuarie 2001
  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 609-610 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 327-330 ISBN 973-8200-49-0
Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Nicolae_Rădescu&oldid=45712”