Guvernul Ion Ghica (2)

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Stema Principatelor Unite 4.png
 
Guvernul Ion Ghica (2)
Ion Ghica.jpg
Mandat
15 iulie 186621 februarie 1867
Prim-ministru Ion Ghica
Coaliţie liberali moderaţi, moderaţi,
Index: Guvernele României

Al doilea guvern Ion Ghica a funcţionat între 15 iulie 186621 februarie 1867. A fost un guvern de centru-dreapta, cu misiunea de a aplana conflictul cu Poarta, generat de instalarea dinastiei străine, şi obţinerea recunoaşterii ca domn a lui Carol I. De asemenea, acest cabinet a organizat primele alegeri pe baza noii legi electorale.

Contextul instalării

După două zile de căutări, Carol l-a numit în fruntea Consiliului de miniştri pe Ion Ghica, un liberal moderat, recunoscut pentru calităţile sale diplomatice. Ghica era una dintre personalităţile care se bucurau de o anumită încredere din partea autorităţilor de la Constantinopol, iar prezenţa sa în fruntea executivului român putea întări poziţia externă a ţării.

Activitatea guvernamentală

O criză economică acută. Împrumutul Oppenheim

Pe plan intern, guvernul a trebuit să înfrunte o secetă cumplită şi o epidemie de holeră care a făcut nu mai puţin de 24.000 de victime. De asemenea, Principatele treceau printr-o criză economică acută. Carol I efectuează o vizită în Moldova la mijlocul lunii august ceea ce a pus capăt pentru un moment agitaţia provocată de separatişti.

În contextul crizei economice, guvernul încearcă să contracteze un împrumut din străinătate de aproximativ 50 de milioane lei. Pentru a începe tratative în acest sens este împuternicit Ion Bălăceanu, agentul diplomatic al României de la Paris. După mai multe încercări, Bălăceanu anunţă cabinetul că poate încheia împrumutul de 18 milioane de franci cu 13% dobândă şi 3/4% comision cu firma Oppenheim, cerând un răspuns în 24 de ore. Petre Mavrogheni, ministrul de Finanţe îi răspunde abia după 48 de ore, cerându-i un răgaz deoarece Carol se afla în vizită protocolară la Constantinopol. Văzând că nu a primit răspunsul în termenul stabilit, Bălăceanu a încheiat împrumutul, deşi între timp Carol telegrafiase, recomandând rezilierea. Bălăceanu a replicat că este imposibil sa se mai rezilieze, astfel că acest împrumut a dat naştere unor noi discuţii aprinse în Adunare.

Recunoaşterea principelui Carol ca domn al românilor

Pe plan extern, Turcia tărăgănează recunoaşterea principelui străin, iar ca răspuns cabinetul întăreşte numărul efectivelor dislocate lângă Argeş. Obiectivul bine stabilit de politică externă a guvernului Ghica era acela de a finaliza tratativele cu Poarta printr-un act care să consacre pe plan internaţional noua situaţie politică a statului român. La Constantinopol au negociat din partea noastră George B. Ştirbei, ministrul de Externe, şi D. A. Sturdza. Situaţia a luat o întorsătură pozitivă datorită sprijinului acordat de Napoleon al III-lea prin participarea la medieri a ambasadorului francez şi englez în capitala Otomană.

Pe 8 octombrie 1866 se încheie un acord care satisfăcea ambele părţi. Sultanul îl recunoştea pe principele Carol ca domn ereditar al Principatelor Unite, statul român putea întreţine o armată de 30.000 oameni şi să bată o monedă specială cu condiţia ca aceasta să poată semnul particular al guvernului otoman. Totodată, este menţinut principul conform căruia Principatele nu puteau încheia direct cu o putere străină nici un tratat sau convenţie.

A doua zi, domnul Carol I, însoţit de o suită numeroasă, a plecat către Constantinopol. La întrunirea dintre cei doi, sultanul i-a înmânat firmanul prin care îl recunoştea ca domn al românilor.

Alegerile pe baza noii legi electorale (vezi Legea electorală din 1866)

Noua lege electorală adoptată de Adunarea Constituantă pe 6 iulie, sancţionată şi promulgată de şeful statului pe 28 iulie şi publicată în „Monitorul Oficial” din 30 iulie 1866. Legea reia şi detaliază prevederile electorale prevăzute în noua Constituţie. Votul era cenzitar şi secret.

Între 29 octombrie/1 noiembrie şi 3/5 noiembrie 1866 au loc alegeri pentru Adunarea Deputaţilor, respectiv pentru Senat, pe baza noii legi electorale. Campania electorală a fost una foarte disputată, iar guvernul a decis să nu intervină în procesul electoral. La 6 octombrie, Ghica a cerut în mod expres prefecţilor să ia măsurile necesare pentru ca „alegătorii să rămână liberi în a-şi exercita dreptul lor în alegeri, fără nici o influenţă sau amestec din partea oricăruia dintre împiegaţii guvernului”.
Rezultatul alegerilor la Adunarea Deputaţilor (date aproximative). Configuraţia Senatului a fost aproape identică cu cea a Adunării.

Grupare politică rezultat
conservatori 60 mandate
radicali şi fracţionişti 40 mandate
maişti 25 mandate
moderaţi 20 mandate
separatişti 6 deputaţi
independenţi 6 deputaţi

Corpurile legiuitoare rezultate din alegeri au fost convocate pe 15 noiembrie.

Sfârşitul guvernării

Rezultatul alegerilor nu a mulţumit nici o grupare politică. Acest fapt a condus la menţinerea unei atmosfere încordate şi tensionate, căci guvernul nu era agreat de nici o grupare politică. Adunarea nu se arăta dispusă să încerce căderea lui, însă nici nu dorea să colaboreze, supunând miniştrii la numeroase interpelări.

Căderea guvernului Ghica a fost antrenată de „Înţelegerea de la Concordia”, un program în 11 puncte încheiat între radicali, fracţionişti şi maişti, prin care se înţelegeau să se sprijine reciproc pentru constituirea unui guvern stabil întemeiat pe instituţii democratice şi adoptarea unor măsuri pentru modernizarea ţării precum reforma financiară, construirea de căi ferate, descentralizarea administrativă, independenţa magistraţilor, înfiinţarea de bănci agricole şi comerciale, îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, ş.a. De asemenea, documentul mai conţinea diferite măsuri administrative, fiind asemănător unui veritabil program de guvernare.

Pretextul noii majorităţi din Parlament pentru a trânti guvernul Ghica a fost împrumutul Oppenheim contractat de Ion Bălăceanu fără consimţământul definitiv al şefului statului şi a ministrului de Finanţe. Pe 21 februarie 1867, Corpurile leguitoare au dat un vot de neîncredere guvernului Ghica, acesta fiind nevoit să îşi depună mandatul.

Componenţa cabinetului

Portofoliu Portret Nume Grup politic Mandat
Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Ion Ghica.jpg Ion Ghica liberal moderat 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministru de Interne Ion Ghica.jpg Ion Ghica liberal moderat 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministrul Afacerilor Străine George Barbu Ştirbei.jpg George Barbu Ştirbei independent 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministru de Război Ioan Gr. Ghica.jpg Ioan Grigore Ghica independent 15 iulie 1866 - 16 august 1866
Nicolae Haralambie.jpg Nicolae Haralambie independent 16 august 1866 - 8 februarie 1867
Tobias Gherghel.jpg Tobias Gherghel independent 8 februarie 1867 - 21 februarie 1867
Ministrul Finanţelor Petre Mavrogheni.jpg Petre Mavrogheni conservator moderat 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministrul Justiţiei Ion C. Cantacuzino centrist 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministrul Lucrărilor Publice Dimitrie A. Sturdza.jpg Dimitrie A. Sturdza liberal moderat
(partizan a lui Ghica)
15 iulie 1866 - 21 februarie 1867
Ministrul Cultelor
şi Instrucţiunii
Constantin A. Rosetti.jpg Constantin A. Rosetti liberal radical 15 iulie 1866 - 19 iulie 1866
Ioan Strat.jpg Ioan Strat centrist 19 iulie 1866 - 21 februarie 1867

Bibliografie

  • Bulei, Ion; Mamina, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994
  • Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
  • Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
  • Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003