Comuna Racoviţa (Sibiu)

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Racoviţa (în limba maghiară Oltrákovica, colocvial Rákovica, în limba germană Rakovitza, în dialectul săsesc Rakevets) este un sat în judeţul Sibiu. Prima atestare documentară a satului a fost descoperită într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara din 22 mai 1443 . Satul este menţionat pentru prima dată în documentele bisericeşti în 8 iulie 1647 într-un act prin care Gheorghe Rákóczi I îl numeşte pe popa Ion din Ţichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care s-a numărat şi Racoviţa. Bogata istorie a satului este legată în principal de înfiinţarea graniţei militare transilvănene de către împărăteasa Maria Terezia în 1765, Racoviţa făcând parte din Compania a VII-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat. Începând încă din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racoviţa, ca de altfel toate localităţile aparţinătoare regimentului orlăţean, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică.

Grănicerii racoviceni şi populaţia Racoviţei au participat în mod activ la evenimentele revoluţionare din 1848 şi o data cu desfiinţarea graniţei militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalităţi ce s-au implicat în gestionarea Fondului şcolastic al fostului regiment orlăţean, precum şi membrii activi ai Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.

Racoviţa s-a remarcat în primul război mondial prin vitejia ostaşilor trimişi pe frontul "Poloniei ruseşti", ale Galiţiei, Albaniei, Italiei, Serbiei şi chiar ale Franţei, participând din 1916 la Marea Unire din 1918.

Geografie

Comuna Racoviţa, este aşezată la poalele Vârfului Suru (2.281m), pe zona de contact dintre dealurile submontane ale Munţilor Făgăraş şi terasa joasă, aluvionară, de pe malul stâng al Oltului, la o altitudine de 385 metri[1]. Localitatea se mărgineşte spre nord şi nord-est cu hotarul oraşului Avrig, hotar care se întinde de la confluenţa Văii Mârşa cu Oltul şi până în Vârful Sorliţei, hotar trasat după anul 1200[2] şi marcat ca atare cu semne de hotar numite 'morminţi'.

De aici, din punctul numit „La tri metri”[3], începe hotarul cu satul Sebeşu de Sus, care coboară spre sud-vest peste „fruntea Moaşii”, „Plăieţ”, „Şanţu Săghişului”, continuat cu „Pârâul Hotărăl” până la vărsarea acestuia în râul Olt.

Spre vest, graniţa cu oraşul Tălmaciu o formează piscul „Cioru” (541m), continuată fiind de trupul de hotar numit „Brătianu” iar spre satul Bradu, delimitarea o face râul Olt. Suprafaţa aşezării este de cca. 34.5 km² şi coordonatele geografice sunt: 45° 40' şi 45" latitudine nordică, corespunzătoare oraşului Focşani, şi 24° 20' si 38" longitudine estică, corespunzătoare oraşului Râmnicu Vîlcea.

Distanţa către localităţile apropiate:

Prin apropierea localităţii trece calea ferată Sibiu - Făgăraş - Braşov.

Istorie

Toporaş de silex cu o vechime de circa 600.000 de ani

Datorită puţinelor descoperiri arheologice făcute în zona localităţii Racoviţa, cercetătorii au recurs la studierea toponimiei şi folclorului local pentru a putea stabili vechimea aşezării. Astfel, se menţionează în literatura de specialitate[4] că denumirea locală "La Cetăţuică", dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor "Valea Lupului" şi "Valea Mârşa", ar fi făcut parte dintre "cetăţile dacice puţin cunoscute astăzi"[5].

Caracter dacic[6] sau chiar roman i se atribuie şi "Cetăţii" aflată la altitudinea de 846m în pădurea "Braniştea", pe culmea care formează hotarul dintre Racoviţa şi Avrig[7], însă istorici mai noi datează "Cetatea" în a doua jumătate a secolului al XIII-lea[8].

Deşi prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie -1443[9]-, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaş de mână (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, folosit atât pentru lovit şi tăiat cât şi pentru cioplit şi răzuit, aparţinând aşa-zisei “culturi de prund”. Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiştilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României[10]. Toporaşul se află în prezent la Muzeul judeţean de istorie din Sibiu[11]. Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrişurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecţionat din piatră şlefuită datat la sfârşitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului şi adunate de către familia de preoţi Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariţia familiei din sat.

Prima atestare documentară a Racoviţei 22 mai 1443

Prima atestare documentară a satului – 22 mai 1443 – se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken – Racoviţa de astăzi -[12] – ceea ce îndreptăţeşte să considerăm că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada apariţiilor primelor incursiuni turceşti în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii aşezărilor din apropierea pasului Turnu Roşu.[13].

Pentru a putea face faţă noii situaţii, regele Ladislau al V-lea la data de 3 februarie 1453, dăruieşte saşilor din cele “Şapte scaune” – uniune teritorial administrativă săsească cu sediul în Sibiu – domeniul feudal al Tălmaciului[14], de acum încolo racovicenii fiind obligaţi să presteze diferite sarcini cu caracter feudal[15]. Din acest moment, Racoviţa va apărea în perioada 14531700, din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donaţii şi arendări, vânzări, cumpărări şi răscumpărări, zălogiri şi reambulări de hotare în care sunt implicaţi domni de pământ şi personalităţi înalte ale ţării cum ar fi Cristofor, Sigismund şi Ştefan Bathory, George Basta şi alţii[16].

Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviţei se înscriu două evenimente care-i marchează sfârşitul secolului al XVII-lea:

  • Unirea cu Biserica Romei.
  • Întocmirea primei conscripţii cunoscute a localităţii, respectiv cea din 1698[17], care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 1721-1722, 1733,1750,1765-1766,1851,1910 şi 1930.

Se impune precizarea că până în anul 1766, Racoviţa a aparţinut de două unităţi administrativ-politice complet diferite, “graniţa” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale aşezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicţia Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea “partea scăunală”. Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroşi domni de pământ şi se numea “partea iobăgită”, ea stătea sub ascultarea autorităţilor comitantese.

Monumente

  • Biserica "Sfânta Treime", sfinţită în anul 1887 de mitropolitul greco-catolic Ioan Vancea, trecută în anul 1948 în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române de către autorităţile comuniste.
  • Monumentul Eroilor Români din Primul şi Al Doilea Război Mondial. Obeliscul are o înălţime de 5,5 m şi un postament de 2,2 m, fiind realizat din piatră de râu, placată cu marmură. Obeliscul este împrejmuit cu un gard din plasă de sârmă cu cadru metalic. Pe faţada monumentului sunt înscrise numele a 46 eroi români căzuţi între 1916-1918 şi numele a 18 eroi români căzuţi între 1941-1944. Pe placa de marmură se află, de asemeni, un înscris memorial în care se spune: „Veşnică să fie pomenirea eroilor din Racoviţa morţi în Primul Război Mondial 1914-1918 şi a soldaţilor români căzuţi pentru întregirea neamului românesc, pe hotarele comunei noastre în anul 1916. Căminul cultural „Astra“ Racoviţa“.

Administraţie

Denumirea localităţii Racoviţa derivă de la substantivul slavracov”, cu înţelesul de "rac, apă, pârâu cu raci"[18] sau constituie un diminutiv al toponimului "Racova"[19] de aceeaşi sorginte. Pentru etimologia slavă a aşezării, mai subscriu şi alţi autori, cu ar fi: W. Scheiner[20], Gustav-Oswald Kisch[21], Emil Petrovici[22] precum şi istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu[23]. După alte studii, se susţine că toponimul "Racova" este de formaţie româneasca[24], dar ţinând cont de faptul că primele două sigilii(ştampile) cunoscute ale Racoviţei datând din 1850 au ca siglă imaginea unui rac[25], opinia specialiştilor se pare că primează.

Numele Racoviţa îl poartă peste 10 localităţi situate în diverse judeţe ale ţării precum şi numeroase pâraie, văi, foste moşii, păduri şi terenuri[26], ca şi o mânăstire din Belgrad[27]. De-a lungul timpurilor aşezarea a cunoscut o varietate de nume:

  • Primul înscris medieval în care este menţionată, este cunoscuta diploma a regelui Ungariei Ladislau al V-lea din 3 februarie 1453[28], ce identifică sub numele de Reker alte denumiri ale Racoviţei cum ar fi Rewka, Reke, Reuke şi Renke, ce apar în documente din anii 1441[29] şi 1443[30]. Apoi au apărut noi forme ale numelui ca: Rakovicza şi Racovitza în 1453[31], Rackawytz în 1494[32] precum şi Rakowice în 1698[33].
  • După anul 1851 numele aşezării apare sub forma de "Racoviţia" şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea localitatea a purtat numele de Oltrakowicza[34], probabil pentru a o deosebi de Racoviţa din Banat, provincie aflată şi ea sub dualismul austro-ungar.
  • După primul război mondial s-a numit Racoviţa-Olt precum şi "Racoviţa-Oltului" până în 1931[35].

Nume dat aşezării de către locuitorii satelor din jur:

Nume dat locuitorilor satelor din jur de racoviceni :

Nume dat racovicenilor de locuitorii satelor din jur: "scorţari"[37]

Viaţa bisericească

Ca şi în alte domenii, mărturiile scrise despre viaţa bisericească a satului până în anul 1700 sunt încă nedescoperite, situaţie întâlnită şi prin satele din jur[38]. Biserici mai vechi decât cele cunoscute din documentele conscripţiilor ce au urmat anului 1700, nu pot fi identificate documetar ci doar arheologic sau din tradiţia orală, care menţionează o bazilică romană[39], ce este posibil să fi fost ridicată "În deal". Deşi până în anul 1765, satul avea două jurisdicţii diferite, "partea scăunală" şi cea "iobagită", sub aspect confesional, chiar dacă existau şi locuitori de alt rit, satul avea un singur lăcaş de închinare.

Primul document cunoscut privind viaţa religioasă a racovicenilor este diploma dată de către principele Gheorghe Rákóczi I din 8 iulie 1647, prin care acesta numeşte pe popa Ion din Ţichindeal ca protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care se numără şi Racoviţa[40]. Din conţinutul acestei diplome se desprinde faptul că la acea dată, biserica din Racoviţa era deja supusă superintendentului calvin, cu toată împotrivirea mitropolitului Simion Ştefan, care-l împiedicase pe acesta să uzeze de drepturile care i-au fost acordate. De altfel, în această perioadă, biserica românească din scaunele săseşti rămăsese sub jurisdicţia vlădicului Simion[41], însă Racoviţa fiind subordonată parţial şi organelor administrative comitatense, ale comitatului Alba, este posibil să nu fi beneficiat de acest regim.

Economie

Categoria de folosinţă 1845[42] 1927[43]
Arabil 997.63 1056
Fâneţe 334.82 772
Grădini 67.18 lipsă date
Păşuni 250.75 718
Păduri 2501.89 1524
Unitate de măsură Un jugăr=5775mp

Cele mai vechi date găsite până acum privind întinderea suprafeţelor de teren ale satului aparţin secolului al XIX-lea, astfel în anul 1845[44] aceasta era de 4152.27 jugăre, pentru ca în 1881 ea să crească la 6417[45] jugăre aşa cum se consemnează în recensământul general din 1910[46] şi-n anii următori în diferite publicaţii cu caracter statistic. În linii mari suprafaţa terenurilor a rămas aceeaşi cu toate litigiile cu comunităţile vecine Bradu şi Avrig şi a reambulărilor ce au avut loc de-a lungul timpului. Ce s-a pierdut prin vânzarea către avrigeni a muntelui "Racoviceanu" în 1914, s-a câştigat prin reforma agrară din 1921, iar ce s-a expropiat în 1937 pe seama Uzinelor "Mârşa", s-a compensat prin efectele Reformei agrare din 1945-1946.

Pierderi de terenuri s-au consemnat începând din anii 1960 când au apărut construcţii şi unităţi social-economice cum au fost:

  • Balastiera Sebeş-Olt.
  • Gara C.F.R.
  • Blocurile de locuinţe ale salariaţilor Uzinei "Mîrşa" ce au înghiţit o parte a păşunii din "Coprine".
  • Întreprinderea de selecţionare, creştere şi îngrăşare a porcilor (I.S.C.I.P.) pe terenul din "Butinei".
  • Terenuri mari au fost amenajate hidrografic pentru construirea hidrocentralei de pe Olt.

Încă de la primele conscripţii ale satului se ştie că locuitorii practicau o agricultură sedentară, bienală, cu suprafaţa arabilă împărţită în două „câmpuri”, numite şi „hotare” sau „călcălturi”, sistem datând de pe vremea romanilor[47]. Alte denumiri sub care se întâlnesc hotarele satului în conscripţiile secolului al XVIII-lea sunt acelea de "Territorio inferiori" şi "Territorio superiori".

Anul "Dealu" şi
"Racovicioara"
"Faţa" şi
"Valea Lupului"
"Butineiul" şi
"Coprinele"
1 grâu porumb ogor
2 porumb ogor grâu
3 ogor grâu porumb

Cu prudenţa de rigoare se poate considera că "hotarul de jos" se întindea între actualul drum judeţean Tălmaciu-Racoviţa-Avrig şi râul Olt, iar "hotarul de sus" între drumul amintit şi până la poalele pădurilor.

Spre sfârşitul secolului al XVIII, s-a trecut la practicarea unei agriculturi sedentare trienale, după modelul săsesc, numit "Dreifelderwirtschaft". Potrivit acestuia suprafaţa arabilă a satului era împărţită în trei "trupuri"(părţi), pe fiecare dintre ele semănându-se prin rotaţie toamna, grâu sau secară şi primăvara - ovăz, porumb sau cartofi, în al treilea an terenul fiind lăsat ogor "să se odihnească" conform tabelului.

O singură suprafaţă de teren nu avea nevoie de un astfel de sistem trienal:lunca Oltului precum şi "Mestecănişul" care trebuia să fie "gunoit"(îngrăşat).

Aspecte ale agriculturii racoviţene, comune cu cele ale altor localităţi transilvănene sunt:

  • Racoviţa n-a cunoscut marea proprietate şi ca urmare, până în anul 1765 iobagii aveau sesii personale, atribuite prin tragere la sorţi[48], pe care le lucrau împreună cu familiile lor, plătind dijmele impuse de stăpânitori.
  • În timpul graniţei militare, sesiile erau nominalizate şi decretate indivizibile, rămânând în posesia aceloraşi familii şi după desfiinţarea ei. Până în anul 1851 puţine familii aveau două "moşii" ce depăşeau împreună 20 de hectare.
  • După 1851 a început procesul de divizare a proprietăţii agricole, proces ce a durat până în anul 1950 când regimul comunist a colectivizat în întregime agricultura satului. Această divizare poate fi exemplificată prin Nicolae Drăgoiu care numai în "Mestecăniş" avea 18 "locuri" (parcele).
Unelte agricole Statistică 1943
Maşini de treierat 3 buc
Maşini de semănat păioase 4 buc
Maşini de semănat porumb 306 buc
Maşini de bătut porumb 1 buc
Trioare 2 buc
Mori cu ciocane 1 buc
Grape simple 389 buc
Care cu boi 204 buc
Căruţe cu cai 90 buc

Caracteristici ale agriculturii racoviţene:

  • Creşterea populaţiei şi întinderea limitată a suprafeţelor arabile a silit locuitorii să lucreze pământul "în parte", fie în hotarul Racoviţei, fie în cel al satelor vecine, în special al Bradului, practică menţionată înca din secolul al XVII-lea[49]. În acest context se poate face afirmaţia că 'Racoviţa a fost un sat de "mijlocaşi", situaţie reflectată şi în recensământul din 1910, când se consemnează doar 110 locuitori ce posedau peste 10 jugăre de pământ, în timp ce alţi 162 se înscriau sub această cotă[50].
  • Un procent infim dintre locuitori nu posedau pământ, respectiv ţiganii şi "străinii", aceştia din urmă pripăşiţi prin sat în diferite împrejurări. Şi la aceste categorii era însă evidentă tendinţa de a cumpăra pământ în sat cât şi prin satele vecine.
  • Până la "colectivizarea" din 1950, fiecare gospodărie avea o "porneală", respectiv unul sau două atelaje cu vite de tracţiune precum şi toate uneltele necesare lucrării pământului, unele în proprietate personală şi altele aparţinând unor asociaţi care le puneau la dispoziţia tuturor celor interesaţi.
  • Datorită solului sărac, inundaţiilor Oltului, anilor secetoşi, anilor cu ierni târzii, precipitaţiilor asociate frecvent cu grindina, producţia era nesatisfăcătoare la majoritatea culturilor agricole, uneori nu se recolta nici măcar echivalentul sămânţei folosite. În situaţiile de acest gen, deficitul de cereale se acoperea prin aducerea lor cu "vagonu" din Bărăgan sau Dobrogea, fie de către organe de stat, fie de negustori de meserie cum au fost: Irimie Foarcoş, fraţii Dionisie şi Emilian Stoica.

Populaţia

Informaţii privind numărul populaţiei ce trăia pe aceste meleaguri parvin din conscripţiile care s-au făcut începând din anul 1698. Cifrele menţionate în aceste conscripţii în ce priveşte populaţia nu exprimau întotdeauna adevărata stare de lucruri, astfel:

  • Conscripţiile confesionale ale secolului al XVIII-lea aveau tendinţa de a exagera numărul populaţiei în vederea obţinerii unor drepturi suplimentare pe seama credincioşilor sau a slujitorilor altarului.
  • Conscripţiile de tip economic aveau tendinţa de a minimaliza numărul populaţiei, în sensul că iobagii se sustrăgeau sistematic de a fi conscrişi atât ei, cât şi avutul lor, pentru a scăpa în acest fel de impunerile apăsătoare care urmau după întocmirea unor astfel de documente.

Pentru acest motiv, cel puţin până în 1765 când noile autorităţi au impus efectuarea unor conscripţii cât mai exacte, se poate considera că cifrele referitoare la populaţia Racoviţei nu sunt chiar corecte.

O altă sursă de informaţii privind populaţia localităţii, o constituie registrele matricole apărute spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în cadrul fiecărei parohii, care au fost folosite până la sfârşitul secolului al XIX-lea când, potrivit Legii XXXIII, pe lângă fiecare dregătorie comunală au fost înfiinţate oficii de stare civilă[51]. Parohia Racoviţa a ţinut şi ea astfel de matricole, cea mai veche menţiune despre ele datând din anul 1784[52], în 1803 acestea fiind "purtate" în limba latină de către preotul Chiril Ţopa[53]. Dintre aceste documente, în ziua de astăzi au mai rămas doar:

  • Matricola botezaţilor 1839 - 1880 la Arhivele Statului Sibiu, fondul Starea Civilă, cota R2.
  • Protocolul cununaţilor 1839 - 1885 la Arhivele Statului Sibiu, fondul Starea Civilă, cota R3.
  • Protocolul morţilor 1839 - 1886, la Arhiva Parohiei Racoviţa.

Graiul racoviţean

Este incontestabil faptul că la mijlocul secolului al XX-lea, majoritatea racovicenilor erau urmaşii foştilor grăniceri de odinioară aduşi aici de prin toate colţurile Transilvaniei. Cum a fost şi firesc, această masivă primenire a populaţiei a avut urmări adânci şi asupra graiului locuitorilor, care în trecut s-a diferenţiat în multe privinţe faţă de cel al satelor vecine, mai stabile din punct de vedere al omogenităţii populaţiei.

Situaţia aceasta s-a menţinut, în linii mari, până spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, când satul a cunoscut o infuzie tot mai mare de "străini", sub forma de "refugiaţi" sau de muncitori la Uzinele Mârşa (numiţi şi mârşari), fiecare aducând odată cu ei şi graiul din părţile de baştină, care a început treptat să-l “impregneze” pe cel local. După “Colectivizarea Agriculturii” de după anul 1950 care a generat exodul de populaţie cunoscut, concretizat pe de o parte în numărul mare al navetiştilor, iar pe de alta, în numărul mare al tinerilor racoviceni care frecventau diferite şcoli din afara satului, mişcarea populaţiei a devenit din ce în ce mai importantă.

În acest fel racovicenii au luat legătură cu o lume diversă în modul de a vorbi, elevii au început să-şi însuşească limba literară, alta decât cea de acasă şi de aici dorinţa tuturor celor “plecaţi” de a vorbi tot mai frecvent "domneşte", spre a nu trăda că ei, totuşi, sunt "neam de straiţă". Aşa s-a ajuns în câteva decenii ca graiul străbun să-l mai păstreze doar vârstinicii şi numai în relaţiile directe între ei. Dacă se mai adaugă la toate aceste cauze şi impactul pe care l-a avut şi îl are în fiecare zi mass-media, nu este greu să se concluzioneze că peste puţin timp "vorbele bătrâneşti" se vor întâlni doar prin unele atlase lingvistice sau prin dicţionare.

Toponimia

„...toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult sau mai puţin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular[54]
(Iorgu Iordan)

Racoviţa ilustrează cu certitudine această definiţie[54], drept mărturie stând cele peste 600 toponime[55] inventariate pe hotarul satului, 240 dintre acestea fiind incluse deja într-o lucrare apărută încă din anul 1987 la Iaşi[56]. Se impune precizarea că toate acestea aparţin "Toponimiei majore", lor adăugându-li-se încă aproape 100 depistate în conscripţiile satului întocmite în anii 1765 - 1766 cu prilejul includerii satului în graniţa militară[57]. Majoritatea dintre acestea, astăzi, nu mai sunt "vii" în memoria locuitorilor, explicaţia stând în aceea că în anii respectivi, racovicenii care nu au vrut să se înscrie ca grăniceri au fost siliţi de către autorităţile militare să părăsească satul, în locul lor fiind "colonizaţi" foşti iobagi din alte zone ale Transilvaniei. Este şi firesc că noii veniţi nu aveau de unde să cunoască toponimia localităţii şi astfel, rând pe rând în decursul anilor, au fost obligaţi să "boteze" locurile din hotar cu nume "noi", care s-au păstrat în majoritatea lor până în zilele noastre.

O dată cu "colectivizarea agriculturii" din vara anului 1950 şi cu comasarea terenurilor din hotarul satului, unele toponime au dispărut din graiul racovicenilor, apărând altele noi, "adecvate", cum sunt: "La Arie", "La Colectiv", "La Saivane" etc., care prin aplicarea Legii nr.18 vor intra în mod sigur într-un lent - dar sigur - proces de dispariţie. În ultimii ani ai secolului al XX-lea au apărut şi alte toponime legate de activitatea unor unităţi economice cu sunt: "La Balastieră" şi "La porcărie", în fostul hotar al "Butineiului" unde s-a înfiinţat "Intreprinderea de selecţionare, creştere şi îngrăşare a porcilor" (I.S.C.I.P.).

Arheologie

Iniţiatorii (Sabin Adrian Luca, Paolo Biagi, Michela Spataro, Cosmin Suciu) unui proiect de excavaţii arheologice (contract de cercetare între ULB Sibiu şi Universitatea Foscari din Veneţia) început în 2005 au considerat că zona, numărul de descoperiri mezolitice este, la nivelul Transilvaniei, foarte mic în comparaţie cu descoperirile din zonele limitrofe României. Zona masivului Făgăraş deţine un relief care era extrem de favorabil locuirilor mezolitice, la prima vedere. Ultimele studii de sinteză care au încercat să adune toate materialele descoperite în zonă au arătat sărăcia descoperirilor la est de râul Olt şi mai ales înspre masivul Făgăraş.

În zona Masivului Făgăraş (chiar şi dacă includem zona depresiunii Făgăraş, se porneşte de la premiza că, sub acţiunea apelor, piesele paleolitice şi mezolitice pot fi angrenate şi transportate pe distanţe mai mari) sunt doar câteva puncte cu astfel de descoperiri: Turnu Roşu, punct neprecizat. M. J. Ackner, menţiona în 1852, fără a face alte precizări, descoperirea într-un strat diluvial a unui fildeş de „Mammuthus primigenius”; Racoviţa – Grădina lui Cărţoaia.

În anul 1972 localnicul Lupea Cornel a găsit în taluzul drumului care secţiona panta unui promontoriu, la baza căreia cele două pâraie Valea Lupului şi Valea Bisericii se unesc pentru a se vărsa în Olt, un cioplitor unifacial terminal, pe galet oval din silex maroniu-cenuşiu, având o patină foarte pronunţată şi un lustru accentuat (8,8 x 9 x 3,6 cm). Se afirmă că această piesă aparţine unei industrii arhaice a paleoliticului vechi.

Personalităţi

  • Călinescu Florine (n. 6 aprilie 1878, Racoviţa - d. 1966, Paris) - cântăreaţă de operă la Paris.
  • Cornel Lupea (n. 1927, Racoviţa - d. 2000, Victoria) - scriitor şi cercetător român.
  • Dionisie Drăgoiu (n. 1802, Racoviţa - d. 1879, Racoviţa) - căpitan clasa a II-a în cadrul Regimentului I de Graniţă de la Orlat, conduce sedinţa comitetului de înfiinţare al "Fondului şcolastic" din 22-24 aprilie 1863 de la Sibiu.
  • Dionisie Florianu nobil "de Olt-Racoviţa" (n. 1856, Racoviţa - d. 1921, Viena) - general-maior în armata austro-ungară, membru al "Astrei", membru al Comitetului de administrare al "Fondului şcolastic".
  • Ioan Măcelariu (n.1810(?), Racoviţa - d. 1901(?), Apoldu de Jos) - primul notar calificat al satului, membru ordinar al "Astrei", membru în comitetul de înfiinţare al "Fondului şcolastic" al regimentului orlăţean.
  • Ioan Moldovan (n. 1812, Chirileu - d. 1850, Racoviţa) - paroh greco-catolic al satului şi revoluţionar fervent în 1848.
  • Gheorghe Maxim nobil "de Höchstemberg" (n. 1832, Racoviţa, - d. 1901, Sibiu) - maior în cadrul Regimentului I de Graniţă de la Orlat, membru ordinar şi supleant al "Astrei", vicepreşedinte al Comitetului de administrare al "Fondului şcolastic".
  • Moise Panga (n.1804, Racoviţa - d. 1866, Orlat) - învăţător şi pedagog, publicist, membru de onoare al "Astrei", membru în comitetul de înfiinţare al "Fondului şcolastic".
  • Petru Florianu (n. 1828, Biertan- d. 1895, Racoviţa) - paroh greco-catolic al satului şi membru ordinar al "Astrei" încă de la înfiinţare.
  • Valeriu Florianu (n. 1864, Racoviţa - d. 1946, Racoviţa) - paroh greco-catolic, notar, învăţător şi catehet, preşedinte şi inspector al şcolilor greco-catolice, membru al "Astrei" şi preşedinte al Comitetului de administrare al "Fondului şcolastic" în perioada 1922-1939.

Legături externe

Bibliografie

  • Cornel Lupea - "Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene", Casa de presă şi Editura Tribuna, Sibiu, 1995.
  • Cornel Lupea - "Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene", vol. I-III, mss. la Biblioteca ASTRA.

Note

  1. Altitudinile sunt luate după "Touristenkarte der Section "Hermannstadt" de S.K.V, Blatt II (Fogarascher Gebirge), Hermannstadt, 1921
  2. S. Lupşa, Satul lui Gheorghe Lazăr, în "Mitropolia Ardealului", VII, nr.7-8/1962, p.483, n.5.
  3. Potrivit unui document de hotărnicie datând din 1715, aici s-au "plantat" trei "mete" (semne de hotar), deoarece, "hic conjungitur meta trium Possessionum Felek, Rakovitza et Sebees". În 1753 locul respectiv purta deja denumirea de „trimeta”, de unde racovicenii au ajuns la "tri metri"! A se vedea documentele din Arhiva Familiei Florianu, din Racoviţa, astăzi aflate la Filiala Arhivelor Statului Sibiu.
  4. M. J. Ackner, Die Colonien und Militärischen Standlager der Römer in Dacien im heutigen Siebenbürgen, Viena, 1857, p. 37.
  5. T. Nägler, Avrigul vechi, în "Transilvania", serie nouă, II, nr. 9/1973, p.34.
  6. Iuliu Paul, Noi descoperiri paleolitice în Transilvania, în "Transilvania", serie nouă, II, nr. 7/1973, p.55-56.
  7. Kurt Horedt, Zur Siebenbürgischen Burgenforschung, în "Südost-Forschungen": VI, nr. 3-4/1941, p. 593.
  8. T. Nägler, Castrum Salgo, în "Tribuna Sibiului", I, nr. 129/1968
  9. Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, Buc., 1975, p. XXXIII şi 113 - 114.
  10. |I. Paul, "Noi descoperiri paleolitice în Transilvania", serie nouă, II, nr. 7/1973, p. 55-56.
  11. "Tribuna Sibiului", XL, nr. 9567 şi 9604/1988, p. 2.
  12. După o altă sursă documentară (I. Plattner, Aus der Umgebung des Alten Hermannstadt Rakowitza, în "Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt", LIV, nr. 16325/1927), indică drept an al primei atestări documentare ca fiind 1387, an contestat de către istoricul sibian G. Gündisch, care într-o discuţie cu Cornel Lupea autorul lucrării "Racoviţa - Monografia unei vechi aşezări sibiene", consideră că documentul citat de I. Plattner s-a dovedit a fi un fals, comun epocii şi cancelariilor vremii.
  13. G. Gündisch, Incursiunea turcească din anul 1493 în ţinutul Sibiului, în "Studii", XIV, nr. 6/1961, p. 1499-1500.
  14. Urkundenbuch..., V, p. XLVIII si 374-376.
  15. I. Fruma, Problema Universităţii săseşti şi a instituţiei celor şapte juzi, Sibiu, 1935, p.35.
  16. A. S. Sibiu, Fond Literaria, U I-U VI, passim.
  17. A. S. Sibiu, Fond urbarii şi conscripţii posesorale, pachet 152, dosar 18.
  18. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Buc., 1963, p.458 si 479.
  19. Idem, p.490.
  20. Die Ortsnamen im mittleren Teile des südlichen Siebenbürgens, Leipzig, 1926, p. 112.
  21. Siebenbürgen im Lichte der Sprache, în "Archiv des Vereins für Siebenbügische Landeskunde, nr. 1-2/1929, vol. 45, p. 158.
  22. Studii de dialectologie şi toponimie, Buc., 1970, p. 208.
  23. Istoria românilor, I, Buc., 1974, p. 180.
  24. G. Bolocan, Derivarea toponimica şi etimologie, în "arhivele Olteniei", serie nouă, nr. 1/1981, p. 263.
  25. Arhiva Cornel Lupea, diferite documente din primele decenii ale celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, validate cu sigiliile respective.
  26. G. I. Lahovari ş.a., Marele dicţionar al României, V, Buc. 1902, p.153-156, I. Iordan, Indicatorul localităţilor din România, Buc. 1974, p. 214, etc.
  27. V. Cîndea şi I. Simionescu, Prezenţe culturale româneşti, Buc., 1987, p. 68.
  28. P. Fryges, Az eltünk régi vármegyek, II, Budapest, 1880, p. 99.
  29. Magyar Országos Levéltar, fond Diplomataria, doc. nr. 30817, copie în Arhiva Cornel Lupea.
  30. Urkundenbuch, V, doc.nr. 2457, p. 113-114.
  31. I. Puşcariu, Contribuţiuni..., p. 198 şi 218.
  32. W. Scheiner, I.c., p. 112.
  33. G. Popovici, Unirea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, p. 88.
  34. S. Moldovan şi N. Togan, Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune româna din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramurăş, Sibiu, 1919, p. 142.
  35. Calendarul de la Blaj pe anul 1931, Blaj, p. 64.
  36. Satul nostru - Sebeşu de Jos, Sibiu, 1980, p. 9.
  37. Scoarţa de arine era căutată în perioada în care coloranţii sintetici erau mai puţin răspândiţi pentru a se extrage culoarea neagră. Scoarţa era cumpărată de către proprietarii atelierelor de textile din Sibiu şi Cisnădie.
  38. S. Meteş, Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului, Sibiu, 1930, p.6.
  39. Informaţie furnizată de către prof. Liviu Florianu care, la rândul său, o deţineaa de la înaintaşii săi, preoţi în sat începând cu anul 1855.
  40. S.Dragomir, Cikingyeli Jánoş Pap, protopop românesc în veacul XVII, în "Răvaşul", VIII, nr.12/1910, p.374.
  41. S.Meteş, Istoria bisericii...., p.201.
  42. I. Reissenberger, I.c., p. 675-676
  43. Arhiva primăriei Racoviţa, passim.
  44. L. Reissenberger, Versuch einer Beschreibung des Hermannstädter Stuhls in Siebenbürgen, mss. la A.S.S., fond Brukenthal, Bl-5, 94, p. 675-676.
  45. M. Kollerffy si I. Jekelfalussy, A magyar szent korona országainak Helységnévtára, Budapesta, 1982, p. 694.
  46. Magyar statistikai közlemények, új sorozat, 42 kötet, Budapesta, 1912, p. 434.
  47. G. Maior, Politica agrară la români, Buc. 1906, p. 24.
  48. Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Buc., 1969, p. 161.
  49. Informaţie furnizată lui Cornel Lupea de către învăţătorul Vasile Balteş, autorul unei monografii a Bradului, in mss., la familie.
  50. Magyar statistikai közlemények, új sorozat, 42 kötet, Budapesta, 1913, p. 866-867.
  51. G. Alexandru, Din istoria stării civile, în: Probleme ale Consiililor Populare, ale economiei şi administraţiei de "stat", XVI, nr.9, 1971, p. 36, M. Păcurariu. Politica statului maghiar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867 - 1918, Sibiu, 1986, p. 43.
  52. Şematismul veneratului cler al Arhidiecesei mitropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pe anul Domnului 1911, Blaj, p. 218.
  53. Arhivele Statului Braşov, Fondul Vicariatului greco-catolic al Făgăraşului, Situaţia privind matricolele bisericeşti existente în parohii. Doc. nr. 1023/1864.
  54. 54,0 54,1 Iorgu Iordan, Toponimia româneasca, Bucureşti, 1963, p. 2.
  55. Descoperite de Cornel Lupea, în Arhiva Cornel Lupea.
  56. Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXI 1986 - 1987, Iaşi, p. 329-342.
  57. Idem, p. 343.