Constantin Argetoianu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Constantin Argetoianu
Constantin Argetoianu.jpg
Născut 3 martie 1871, Craiova
Decedat 6 februarie 1955, Sighet
Ocupaţie om politic, jurist, medic, diplomat
 
Stema Senatului.png
  Preşedintele
Senatului României
Mandat
15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939
 
Stema MAI.png
 Mnistru de Interne
al României
Mandat
13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
Partide Partidul Conservator
(1913 - 1918)
Partidul Poporului
(1918 - 1923)
Partidul Naţionalist al Poporului
(1924 - 1925)
Partidul Naţional Român
(1925 - 1926)
Partidul Naţional Liberal
(1927 - 1930)
Uniunea Agrară
(1932 - 1938)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)
Uniunea Naţională Muncă şi Refacere (1947)

Constantin Argetoianu (n. 3 martie 1871, Craiova - d. 6 februarie 1955, penitenciarul Sighet), jurist, medic, diplomat, om politic. După terminarea studiilor a urmat o carieră diplomatică, însă a renunţat la aceasta pentru a-şi face debutul în viaţa politică tumultuoasă a României. Constantin Argetoianu reprezintă portretul perfect al traseistului politic din perioada interbelică. Rămas în conştiinţa publică ca un „globe-trotter” politic, în drumul său către putere Argetoianu a făcut parte din opt partide politice, un record pentru istoria politică a României, schimbând deseori taberele pentru a-şi atinge scopul. Prin manevre abile şi jocuri de culise, a reuşit aproape întotdeauna să îşi atingă obiectivele, fiind numit în cele mai înalte funcţii din stat. A fost deputat, ministru, preşedinte al Senatului şi preşedinte al Consiliului de miniştri.

După venirea comuniştilor la putere s-a întors în mod surprinzător în ţară, încercând să-şi reia activitatea politică, însă a avut aceeaşi soartă ca şi ceilalţi demnitari interbelici, sfârşind tragic în temniţele comuniste. Totodată, Argetoianu se numără printre cei mai buni memorialişti politici, din lucrările căruia putem afla numeroase detalii din viaţa politică a României interbelice. A devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor întreprinderi şi bănci. Avea o moşie la Breasta (jud. Dolj), unde-şi petrecea o bună parte din timpul liber.

Originea. Studiile. Cariera diplomatică

Era descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiul generalului Ion Argetoianu, fruntaş al Partidului Conservator. Studiile primare le urmează la Şcoala nr. 1 de băieţi „Obedeanu” din oraşul natal, după care pleacă la Bucureşti unde învaţă la trei licee de prestigiu: „Matei Basarab”, „Sfântul Sava”, „Sfântul Gheorghe”. Cursurile universitare le urmează la Paris (1888 - 1806), unde îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină. La 26 februarie 1898, Argetoianu îşi începe cariera diplomatică fiind admis în Centrala Ministerului Afacerilor Străine şi promovează rapid treptele ierarhice, de la ataşat la secretar şi consilier de legaţie. Este trimis în străinătate, la reprezentanţele României din Constantinopol (1898 şi 1903 - 1904), Roma (1898 - 1903), Viena (1904 - 1910) şi Paris (1910 - 1913). Ca medic, participă la Al Doilea Război Balcanic, apoi se înscrie în Partidul Conservator (1913), publicând broşura „Marea proprietate şi exproprierea”, în care pleda împotriva reformei agrare preconizate de Partidul Naţional Liberal.

Colaborarea cu Alexandru Averescu

În 1917, la Iaşi, a fost impresionat de generalul Alexandru Averescu, devenindu-i colaborator şi sfătuitor. În primul guvern Averescu (29 ianuarie - 27 februarie 1918), a fost numit ministru de Justiţie, însoţindu-l pe general la Buftea, unde, în zilele de 10 şi 11 februarie 1918, au discutat condiţiile păcii separate cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După semnarea tratatului preliminar, generalul depune mandatul cabinetului, iar pe 3 aprilie îşi formează propriul partid, Liga Poporului, la fondarea căruia Constantin Argetoianu a avut o substanţială contribuţie.

Conform programului noului partid, de această dată, Argetoianu susţinea votul universal, exproprierea moşiilor şi împărţirea lor la ţărani. Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Din notele politice ale lui Argetoianu putem desprinde impactul mesianic pe care personalitatea generalului o producea mai ales în rândul ţărănimii [1].

Pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu şi Partidul Poporului sunt chemaţi la putere de regele Ferdinand I, la sugestia fruntaşului liberal Ionel Brătianu, care miza pe marea popularitate a generalului [2]. În acest nou guvern, Constantin Argetoianu a primit portofoliul Ministerului de Finanţe, iar din 13 iunie, portofoliul Ministerului de Interne. În octombrie 1920, a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale.

Atentatul de la Senat. Interzicerea activităţii comuniştilor

Două luni mai târziu, Argetoianu s-a confruntat cu un nou moment dificil, anume atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, comis de Max Goldstein, care, animat de idei anarhiste, urmărea să distrugă „elita burgheziei” şi să contribuie la „victoria socialismului”. El a reuşit să pătrundă în sala Senatului şi să aşeze o bombă în spatele fotoliului prezidenţial. În explozie au murit Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Radu (de la Oradea), senatorul Spirea Gheorghiu şi a fost rănit grav generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului. În cele din urmă, Max Goldstein a fost prins în încercarea de a trece în Bulgaria şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în închisoare după o lungă grevă a foamei. Pe 12 mai 1921, ministrul de Interne a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă, act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari. Elaborase totul fără a înştiinţa guvernul sau măcar pe generalul Averescu.

După ce ordinele de rigoare fuseseră transmise, l-a informat pe general, iar acesta l-a avertizat: „În caz de insucces, vei trage natural consecinţele”. Miniştrii au fost convocaţi exact la ora când trebuia să înceapă acţiunea. În timpul dezbaterilor, s-a constituit o majoritate care dezaproba acţiunea. În toiul dezbaterilor, Argetoianu a dat telefon generalului Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, care l-a informat că i-a arestat pe comunişti. „M-am înapoiat la masa verde...până atunci nu deschisesem gura: Domnilor – şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu – domnilor, discuţiile dvs. sunt inutile; totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti sau la Jilava... Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!” Deplin încrezător în capacitatea lui politică, Argetoianu se ocupa deseori ca actele guvernului să obţină aprobarea Parlamentului. În iunie 1921, proiectul de lege agrară urma să fie adoptat, după ce suferise numeroase modificări. Unii deputaţi averescani erau nemulţumiţi, ameninţând că vor vota împotrivă. Argetoianu a venit în Cameră, unde urma votul nominal: „M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit unul să spună contra” [3].

Colaborarea cu Nicolae Iorga

Prin „grija” aceluiaşi Ionel Brătianu, Alexandru Averescu a fost nevoit să depună mandatul cabinetului pe 13 decembrie 1921. După pierderea puterii, Argetoianu a ajuns la concluzia că „steaua politică” a generalului Averescu se îndrepta spre apus, drept care, la 15 decembrie 1923 a decis să se proclame el preşedintele partidului. Tentativa nu a reuşit, deoarece, în mentalitatea publică, Partidul Poporului însemna Alexandru Averescu. Ca urmare, gruparea condusă de el s-a desprins din partid şi a încercat să îşi caute o nouă identitate politică. Astfel, în mai 1924, gruparea lui Argetoianu a fuzionat cu Partidul Naţionalist-Democrat, condus de savantul Nicolae Iorga, PND luându-şi denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului [4].

Argetoianu urmărea crearea unui mare partid de opoziţie, capabil să pună capăt dominaţiei liberale. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, care la 23 ianuarie 1925 lansase un apel către partidele din opoziţie pentru a colabora în vederea înlăturării guvernului Ion I. C. Brătianu. În februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii” [5]. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” [6]. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. În numai trei zile de negocieri, pe 8 martie, PNP a fost absorbit de Partidul Naţional Român, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte alături de Iuliu Maniu.

Constantin Argetoianu în uniforma de diplomat (1910)

După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 - 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.

„Guvernul Iorga - Argetoianu”

Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).

Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice [7]. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri [8].

Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. În aceleaşi note politice, memorialistul relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar...». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul” [9]. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. Realitatea de la guvernare s-a dovedit neîndurătoare cu marele savant, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicoale Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul.

Discursuri politice

Constantin Argetoianu a decis să îşi fondeze propria formaţiune politică pe 6 iunie 1932, pe care a denumit-o Uniunea Agrară [10], iar din 8 octombrie 1936, a redenumit-o Partidul Agrar. Insuccesul din alegeri, l-a determinat pe Argetoianu să îşi reconsidere încă odată statutul politic. Prin discursurile sale milita pentru acordarea unor puteri sporite regelui în conducerea statului, încercând astfel să atragă atenţia şefului statului, în speranţa că îl va mai aduce încă odată la putere. Argetoianu aprecia că democraţia eşuase în România, partidele politice erau simple „coterii”, iar Parlamentul „o maşină de măcinat vânt”; democraţia era o noţiune variabilă, după ţări: la noi, ea însemna discursuri în opoziţie, critică şi făgăduieli, pentru ca, odată ajuns la putere, omul politic să-şi uite făgăduielile, să-şi umple repede buzunarele şi să-şi satisfacă partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie. Aceste discursuri au dat roade, iar cariera sa politică a fost relansată pe 10 februarie 1938, când a fost numit ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea.

Dictatura Regală. Mandatul de prim-ministru

Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938 [11], iar pe 30 martie a fost adoptat decretul de dizolvare a partidelor politice, moment din care Argetoianu a fost numit consilier regal [12]. Mai mult, pe 8 aprilie 1938 a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani. După renunţarea lui Nicolae Iorga la fotoliul de preşedinte al Senatului, pe 15 iunie 1939 Argetoianu a fost numit în noua funcţie, pe care o va deţine până la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Pe 28 septembrie 1939, Constantin Argetoianu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri, însă acţiunile sale au fost considerate ineficiente de şeful statului. La 9 noiembrie, regele nota: „Un lucru este sigur, că multă vreme nu se va putea continua cu Argetoianu. Prea e îmbătrânit. N-are vlaga de care ritmul actual are nevoie”. Lipsit de sprijinul lui Carol, pe 23 noiembrie Argetoianu şi-a depus mandatul, dar a rămas consilier regal şi preşedinte al Senatului.

Ministru de Externe. Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Participant la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Argetoianu s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic. „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. La 28 iunie s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devenind pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. La 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat. În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. România Mare era sfâşiată.

Constantin Argetoianu la penitenciarul din Sighet

Tentativa de asasinat. Întoarcerea în ţară

Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost silit să abdice de generalul Ion Antonescu [13]. Acesta a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [14]. Argetoianu a reuşit să scape de răzbunarea legionară. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist (printre care se numărau Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegeanu). În seara precedentă, 64 de persoane (inclusiv fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu), arestate pentru că participaseră la măsurile împotriva legionarilor, au fost asasinate la închisoarea Jilava (vezi Masacrul de la Jilava) [15]. Pentru ca să nu aibă aceeaşi soartă şi cei de la Prefectură, a intervenit personal generalul Ion Antonescu, care a dispus eliberarea lor. Nu de acelaşi tratament au avut parte Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, care în acea noapte au fost executaţi de legionari [16]. În următoarea perioadă a încercat să se alăture partidelor politice istorice pentru a îndepărta dictatura militară a generalului Antonescu.

Tentativele sale au eşuat, astfel că în aprilie 1944 a plecat în Elveţia, cu speranţa că va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea puterilor occidentale. Gestul surprinzător a survenit pe 8 noiembrie 1946, când Argetoianu a revenit în ţara ocupată de trupele sovietice cu speranţa de a-şi relua activitatea politică. Ziarul „Dreptatea”, titrând „Bine ai venit, coane Costică!”, nota în paginile sale: „D. Argetoianu se întoarce azi în ţară pentru a-şi verifica abilităţile... Deşi la vârsta patriarhilor, d-ta ai sprinteneli de campion al decatlonului politic. Ţara ţi se pune la dispoziţie cu încredere. Iată sfori: trage-le! Iată culise: manevrează-le! Iată «poporul»: du-l! Dumneata ai fost totdeauna cinstit cu dumneata însuţi. Ai iubit conservatorismul când ai fost conservator. Ai iubit liberalismul când ai fost liberal... Acum când eşti patriot, fii binevenit şi scoate-ne la liman, mântuitorule”! [17] În mai 1947 şi-a fondat un nou partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, care însă nu a putut rezista acţiunilor comuniştilor de a acapara întreaga putere în stat şi a înlătura forţele de opoziţie. În acel an au fost „decapitate” toate formaţiunile politice care ameninţau ordinea comunistă, iar speranţa bătrânului politician a fost spulberată.

În noaptea de 5/6 mai 1950, Constantin Argetoianu a fost arestat de autorităţile comuniste. Cinci ani mai târziu, pe 6 februarie 1955, şi-a găsit sfârşitul la penitenciarul din Sighet, având vârsta de 84 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Preşedintele Uniunii Agrare
(Partidul Agrar din 8 octombrie 1936)
6 iunie 1932 - 30 martie 1938
Preşedintele Uniunii Naţionale Muncă şi Refacere mai 1947 - ianuarie 1948
Deputat 1914
Senator 1939
Preşedintele Senatului României 15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
Ministrul Justiţiei 29 ianuarie 1918 - 27 februarie 1918
13 martie 1920 - 30 martie 1920 (ad-interim)
Ministrul Finanţelor 13 martie 1920 - 13 iunie 1920
18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Ministru de Interne 13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor 4 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928
Ministrul Afacerilor Străine 3 august 1928 - 3 noiembrie 1928 (ad-interim)
18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931
28 iunie - 4 iulie 1940
Ministrul Industriei şi Comerţului 10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Preşedintele Consiliului de miniştri 28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939

Note

  1. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82
  2. Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
  3. Constantin Argetoianu, Memorii, ...
  4. Pamfil Şeicaru, Un act politic: Partidul Naţionalist al Poporului, în „Neamul românesc”,XIX, nr.104 din 13 mai 1924
  5. Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 - 1849
  6. Ibidem
  7. „Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931
  8. M. I. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, p.83
  9. Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ...
  10. „Universul”, XLIX, nr.158 din 11 iunie 1932
  11. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
  12. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
  13. Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
  14. „Monitorul Oficial”, nr.214 bis din 14 septembrie 1940
  15. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 - 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941
  16. Ibidem
  17. „Dreptatea” din 10 noiembrie 1948

Opere selective

  • Marea noastră proprietate şi expropierea, 1913
  • Problema constituţională, 1923
  • Îndrumări politice, 1924
  • Statul agrar, 1933
  • Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871 - 1934), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003
  • Însemnări zilnice (1935 - 1939), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 34-37 ISBN 973-99321-7-7
  • Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I-V, ediţii de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1990-2003
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 309-911 ISBN 973-8200-49-0