Radu de la Afumaţi
de la Enciclopedia României
| Radu al V-lea de la Afumaţi | ||
 | ||
| Portret din biserica mănăstirii Curtea de Argeş | ||
| Alte nume | Radu cel Tânăr | |
| Naţionalitate | român | |
| Născut | ante 1500 | |
| Decedat | 2 ianuarie 1529, Râmnicu Vâlcea | |
| Cauză deces | ucis prin tăierea capului | |
| Mormânt la | Mănăstirea Curtea de Argeş | |
| Ocupaţie | Domnitor al Ţării Româneşti, 1522-1523, 1524, 1524-1525, 1525-1529 | |
| Religie | ortodox | |
| Căsătorit cu | (1) Voica (m. 1526) (2) Ruxandra | |
| Părinţi | Radu cel Mare, Cătălina | |
| Copii | Vlad (1) Anca (1) Neacşa (1) Radu Ilie (2) | |
Radu al V-lea „de la Afumaţi” (n. ante 1500 - m. 2 ianuarie 1529, Râmnicu Vâlcea), fiul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1522 - 1529 (cu intermitenţe). A luat domnia într-o perioadă de grave tulburări politice, când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în paşalâc. Prin luptele sale susţinute împotriva turcilor, Radu de la Afumaţi a reuşit să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul şi să îl determine să se răzgândească.
Cuprins
Numele
A primit supranumele „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul (1482 - 1495). Pentru a-l deosebi de alţi domnitori cu numele de Radu (în special de tatăl şi fraţii săi), voievodul a mai avut şi alte supranume. În timpul vieţii i s-a spus Radu Voievod cel Nou şi Radu-Vodă cel Tânăr, iar după moarte i s-a mai zis şi Radu cel Viteaz (într-un document din 1588), ca dovadă a vitejiei dovedite în stăvilirea turcilor şi împiedicarea transformării Ţării Româneşti în paşalâc turcesc. După locul unde a fost ucis, a mai fost pomenit şi ca „Radu Voievod care a pierit la Râmnic”.
Familia
Făcea parte din familia Drăculeştilor, aflată în permanent conflict cu Craioveştii. În documente se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod”, adică al lui Radu cel Mare (1495 - 1508). A fost căsătorit cu doamna Voica, fiica vornicului Vlaicu din Bucşani, cu care a avut trei copii: Vlad (ucis împreună cu tatăl său în 1529), Anca (măritată cu boierul Udrişte din Mărgineni) şi Neacşa. În 1526 doamna Voica a murit, iar Radu s-a căsătorit a doua oară cu domniţa Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab. Au avut un singur fiu, pe Radu Ilie, care a domnit în Ţara Românească pentru scurtă vreme între 15 noiembrie 1552 şi 11 mai 1553. Dintre fraţii săi după tată, au urcat pe tron Radu Bădica (1523 - 1524), Radu Paisie (1535 - 1545, cu întreruperi) şi Mircea Ciobanul (1545 - 1552, 1553 - 1554, 1558 - 1559).
Domnia
Preluarea domniei
Radu de la Afumaţi a ajuns domn al Ţării Româneşti în contextul în care sultanul dăduse domnia ţării lui Mehmed-Beg, român renegat şi paşă de Nicopole, care urmărea de mult să pună mâna pe ţările române. Speriaţi de pierderea ţării, boierii strâng rândurile şi îl pun domn pe Radu. În replică Mehmed-Beg trece Dunărea cu o armată puternică, încercând să preia puterea. Radu de la Afumaţi, cu o armată rapidă pusă la dispoziţie de boieri şi cu talent înnăscut pentru organizarea şi desfăşurarea luptei, îi risipeşte pe turci în lupta de la Glubavi, în ianuarie 1522 şi se instaurează ca „domn a toată ţara Ungro-Valahiei”.
Primele lupte cu turcii. Fuga în Transilvania
După ce a preluat puterea a avut trebuit să facă faţă opoziţiei Craioveştilor, pretenţiilor la tron ale fratelui său, Radu Bădica, şi mai ales ambiţiilor mari ale lui Mehmed-Beg. Radu de la Afumaţi s-a bazat pe boierii munteni şi în special pe buzoieni, a căror ură pentru otomanii care le predaseră bogăţiile cu puţin timp în urmă, devenise un mobil puternic pentru lupta antiotomană. Mehemd-Beg nu a pierdut timpul şi în aprilie 1522 a trecut Dunărea, hotărât să-l dea jos pe domn. Tactica de luptă a lui Radu a fost diferită de cea tradiţională, el fiind nevoit să-i abordeze pe turci frontal, corp la corp. A urmat o serie de bătălii scurte, cu pierderi de ambele părţi, multe dintre ele fără un învingător clar. În final, covârşit de forţele turceşti mereu înnoite cu ajutoare de la sud de Dunăre, Radu de la Afumaţi se retrage în Transilvania (Ludovic al II-lea îi dăruise posesiunile de la Vinţu de Jos şi Vurpăr, ca răsplată pentru lupta antiotomană).
Contraofensiva. Revenirea la domnie
După fuga din ţară a domnitorului, Mehmed-Beg introduce administraţia turcească şi dă tonul la jafuri şi terori asupra românilor, pentru a-şi impune autoritatea. Dar această tactică s-a dovedit falimentară, pentru că a stârnit în rândul populaţiei o stare generală de spirit antiotomană. Boierii la rândul lor, nu se puteau împăca cu administraţia turcească. Profitând de această stare de spirit, Radu de la Afumaţi s-a pregătit pentru reluarea domniei. După două luni, în iunie 1522, el trece înapoi în Ţara Românească, cu sprijin armat transilvănean din partea lui Ioan Zapolya. Intrând în ţară alături de o armată bine pregătită şi bine înarmată, în rândul populaţiei, el ia aura unui eliberator căruia mulţi i se alătură. Primul lucru pe care-l face este să înlăture pe subaşii[1]turci, cărora le taie capul şi să reinstaureze administraţia românească. Între timp, Mehmed-beg trece înapoi Dunărea şi-şi pregăteşte armata de luptă. Se va reîntoarce la scurt timp însoţit de câteva sute de oameni. Are loc o serie de bătălii între cei doi rivali care se termină cu bătălia de la Grumazi şi victoria lui Radu de la Afumaţi. Despre acest război însuşi Radu spunea că a fost „cel mai iute şi cel mai vârtos dintre toate războaiele”. Radu s-a pus în fruntea unui grup care i-au alungat şi bătut pe turci până dincolo de Dunăre, în paşalâcul lui Mehmed-Beg.
După această victorie decisivă, Radu de la Afumaţi este din nou considerat domn al Ţării Româneşti. Este ce-a dea doua domnie a sa, la rândul ei extrem de agitată şi de scurtă: din iunie 1522 până în august 1522. Asta pentru că în toiul verii Mehmed-Beg revine cu forţe proaspete. Au loc noi bătălii care slăbesc oastea munteană, în timp ce turcii primesc tot timpul întăriri. În ciuda victoriilor de la Gherghiţa, Bucureşti şi Slatina, Radu rămâne fără oaste şi fuge pentru a doua oară în Transilvania. Astfel, la 15 august 1522, pe când Radu de la Afumaţi intra în Transilvania, Mehmed-Beg lua tronul Ţării Româneşti. Cel mai probabil, el a administrat ţara în numele sultanului, fără să fie domnitor. Cert este că încercând să-şi instaureze autoritatea, a introdus un regim de teroare absolută, care s-a prelungit până în octombrie 1522.
Domnii scurte. În luptă permanentă cu turcii
În toamna lui 1522, istoria se repetă, Radu reîntorcându-se în ţară cu ajutoare din Transilvania. Prevăzător, Mehmed-Beg l-a aşteptat de această dată la trecători şi l-a înfruntat direct la Rucăr. Victoria a fost de partea românului, net superior tactic adversarului său turcit. Otomanii sunt puşi pe fugă şi bătuţi pentru ultima oară la Didrich, pe unde se trecea Dunărea. Radu se instalează domn pentru a treia oară în mai puţin de un an. De această dată, el va domni pentru o perioadă relativ mai lungă până în 24 aprilie 1524.
Abia se liniştiseră apele la sud de Dunăre, că problemele încep să vină din interior. Vladislav al III-lea din familia Dăneştilor şi fratele vitreg Bădica Radu, pretind tronul Ţării Româneşti. Astfel că, în februarie 1523, când turcii trec din nou Dunărea, Radu de la Afumaţi trebuie să lupte şi cu aliaţii acestora: fratele său vitreg şi eternii rivali din familia Craioveştilor, trecuţi din nou în tabăra lui Mehmed-Beg.
Constrâns de condiţiile dificile, de atacurile necontenite ale turcilor şi având o armată slăbită, Radu de la Afumaţi decide să înceapă tratativele cu turcii. Dar sultanul nu avea încredere în domnul muntean şi a decis să-l pună domn pe Vladislav al III-lea, care-i jurase credinţă. Pe de altă parte, Mehmed-Beg, văzându-se exclus de la tron, trece de partea lui Vladislav şi atacă din nou pe Radu, din ura profundă pe care i-o purta. Au avut loc numeroase lupte de uzură, terminate cu bătălia de la Bucureşti, unde Radu este în fine înfrânt şi nevoit să ia din nou calea refugiului dincolo de munţi.
Domnia lui Vladislav III. Lupta pentru tron între pretendenţi
Vladislav al III-lea a domnit până în noiembrie 1523. Pus pe tron de sultan, el era urât de popor şi de boierime, ale cărei interese erau atinse de politica pro-turcească. Mai mult, din sete de putere, Vladislav s-a pus rău cu boierimea, ucigând mulţi dregători, apoi cu Craioveştii şi cu turcii. Boierii se adună sub conducerea celuilalt pretendent, Radu Bădica şi reuşesc să-l înfrângă parţial pe Vladislav. Între 19 octombrie şi 19 noiembrie 1523 puterea se împarte practic între cei doi, apoi Bădica reuşeşte să-l alunge din ţară pe Vladislav.
Între timp, Radu de la Afumaţi urmărea cu atenţie evoluţia situaţiei din ţară şi lupta dintre cei doi pretendenţi. Văzând că Bădica se închină şi el turcilor, se găsea în situaţia gravă în care ar fi trebuit să pornească un război fratricid. Dar lucrurile evoluează în mod neaşteptat, pentru că Vladislav îl convinge pe sultan că Bădica Radu urmăreşte tot o politică de independenţă, ca şi fratele său vitreg, şi astfel, în ianuarie 1524, turcii îi întind lui Bădica o cursă şi îi taie capul.
În aceste condiţii Radu de la Afumaţi se reîntoarce în ţară şi preia domnia. Dar va fi o domnie extrem de scurtă: din 27 ianuarie până în 20 martie 1524. Turcii reveniră cu forţe net superioare şi-l impuseră domn pe Vladislav III. Radu opuse rezistenţă până în iunie, când fu nevoit să fugă din nou în Transilvania.
Vladislav III a făcut greşeala de a se pune contra Craioveştilor, schimbându-l pe banul Pârvu cu un apropiat al său. Atunci Craioveştii au ridicat oastea şi l-au alungat pe Vladislav dincolo de Dunăre. De această dată Craioveştii trec de partea lui Radu. Acesta, ajutat şi de regele Ungariei, îşi strânge toate forţele şi-l învinge decisiv pe Vladislav la Didrich, în septembrie 1524. Pentru a cincea oară, Radu de la Afumaţi ia domnia Ţării Româneşti.
1525-1529: ultima domnie
După o asemenea succesiune rapidă de lupte şi de răsturnări de pe tron, domnia era o chestiune extrem de dificilă şi nesigură. Radu îşi dădea seama că nu se mai putea baza decât pe Craioveşti, singurii dintre boieri care reuşiseră să oscileze între tabere şi să-şi păstreze forţele. Restul boierimii era slăbită, mulţi dintre ei mai buni credincioşi căzuseră în luptă. Boierii pierduseră nădejdea că vor mai putea face faţă imperiului turcesc, care se afla în plină ofensivă către Europa. În plus, pe plan intern plana în continuare spectrul pretendenţilor la tron. Atunci, Radu de la Afumaţi, sfătuit de Craioveşti, decise să meargă la sultan.
La Poartă Radu a fost nevoit să admită mărirea haraciului de la 12.000 la 14.000 de ducaţi şi obligaţia ca din trei în trei ani să presteze actul de supunere. În februarie 1525 se reîntoarce în ţară cu steagul sultanului. Mişcarea a fost privită cu ostilitate de o parte din boierime şi de cancelariile occidentale, unde se aştepta în schimb un jurământ de fidelitate către regele Ungariei, dar pentru Radu era un moment de răgaz extrem de necesar. Imediat după ce s-a reîntors în ţară, el, dimpotrivă, a început pregătirile antiotomane. În aprilie, sultanul l-a trimis din nou ca domn pe Vladislav al III-lea. Momentul nu era oportun pentru o nouă luptă, aşa că cei doi s-au înţeles să-şi împartă domnia, Radu la nord, la Târgovişte, Vladislav la sud, la Bucureşti. Dar imediat cum se iveşte momentul potrivit, Radu, ajutat de Craioveşti, scapă de omul turcilor şi cel mai probabil, boierii îi taie acestuia capul (de-atunci nu s-a mai auzit nimic de el).
Din acest moment, de la sfârşitul anului 1525şi până în 1529, când va şi muri, Radu de la Afumaţi va fi domn al Ţării Româneşti în cea mai lungă domnie a sa. În mod natural, va încerca să-şi asigure stabilitatea şi sprijinul intern. Pentru a-i câştiga pe Craioveşti de partea sa, se căsătoreşte cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab, trecând astfel în tabăra Pârvuleştilor. Căsătoria l-a nemulţumit în schimb pe Ştefăniţă al Moldovei, îndrăgostit de Ruxandra şi căruia Neagoe Basarab îi promisese că i-o va da în căsătorie. Dornic de răzbunare, Ştefăniţă porni o expediţie în Ţara Românească, căreia îi urmă replica similară din partea lui Radu. Dar la scurt timp, disputa se încheie pentru că Ştefăniţă moare otrăvit.
În vara anului 1526 avea loc dezastrul de la Mohaci. Radu era nepregătit să întreprindă ceva împotriva turcilor şi mai mult, sultanul îl luase prizonier pe fiul său, Vlad, unicul său urmaş. Acum turcii înconjurau practic ţările române. Tot ce mai putea face Radu era să consolideze situaţia internă, să ia măsuri pentru dezvoltarea economică, să stingă conflictele interne, dacă vroia să mai spere la vreo posibilitate de opune rezistenţă turcilor.
Moartea
Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.
Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:
În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.”
Bibliografie
- Popescu, Petru Demetru, Radu de la Afumaţi. Domn al Ţării Româneşti, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969.
- Stoicescu, Nicolae, Radu de la Afumaţi, Editura Militară, Bucureşti, 1983.