Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o răscoală ţărănească izbucnită în anul 1784, a iobagilor români din Munţii Apuseni, care a fost condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Cauzele izbucnirii răscoalei

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

Execuţia lui Horea și Cloșca

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez "The Times", la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

„Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciuni fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat.”

({{{2}}})

„Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate. ”

({{{2}}})

„Au vazut că nu au nimic la ce să se aştepte de la conducătorii lor; au simţit că trebuie să îşi ia soarta mâini; au aşteptat aşadar doar un moment propice pentru a scutura jugul împovărător al sclaviei. Această oportunitate le-a fost oferită în scurt timp. Perspectivele unui război cu Olanda a făcut necesară recrutarea de armate imperiale; ofiţeri cu ordine de recrutare au fost trimişi în Transilvania ca şi în alte provincii. Valahii s-au mobilizat în număr mare şi s-au înrolat: le-au fost puse bineînţeles la dispoziţie arme şi echipament militar din arsenalele imperiale. Procurându-şi astfel armele prin propria lor isteţime, au intrat imediat în război cu opresorii lor. Au ales un desperado îndrăzneţ să le fie căpetenie; se numeşte Hora sau Horiah, care a fost de mai multe ori condamnat la moarte pentru crime cumplite. Acestea sunt cauzele adevărate ale insurecţiei, care va fi de aceea mai greu de stins în timp scurt, deoarece insurgenţii se tem să se încreadă în promisiunile care li se fac, cu condiţia de a preda armele şi a se întoare la îndatoririle lor”. ”

({{{2}}})

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Programul răscoalei

La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

({{{2}}})

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

({{{2}}})

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

({{{2}}})

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

({{{2}}})

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

({{{2}}})

Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

Desfăşurarea răscoalei

Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.

Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.

Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.

La 2 noiembrie Crişan a adunat iobagii răsculaţi în afara satului Curechiu, încercând să îi convingă să continue drumul spre Alba Iulia, ţăranii fiind speriaţi de intervenţia trimişilor nobilimii, chiar dacă aceasta nu a reuşit. Ei se temeau că mergând la Alba Iulia le vor fi atacate familiile rămase acasă. Adunarea ţăranilor s-a mutat la biserica din sat, unde până la urmă Crişan a reuşit să îi convingă să atace nobilimea.

De la Curechiu mulţimea iobagilor s-a îndreptat spre Crişcior, unde a sosit înainte de vremea amiezii. Aici a avut loc primul atac asupra nobililor, fiind ucişi aproape toţi nobilii întâlniţi în cale, iar casele şi clădirile care le aparţineau au fost devastate şi bunurile jefuite. Familia nobiliară Kristyori, cea mai afectată de atac, avea origini româneşti, dar se maghiarizase în decursul timpului.

În jurul orei 15, în aceeaşi zi de 2 noiembrie, iobagii au atacat oraşul Brad, unde după ce au ucis o parte din nobilii care opuneau rezistenţă, au distrus toate bunurile nobiliare găsite.

De la Brad oastea răsculaţilor s-a împărţit în două, o parte plecând spre Ribiţa, alta spre Mihăileni.

Nobilii din satul Ribiţa au fost atacaţi miercuri, 3 noiembrie, dis-de-dimineaţă. Aceştia au opus rezistenţă, ucigând nouă ţărani. După ce rezistenţa nobililor a fost înfrântă, o parte dintre ei au fost ucişi, iar bunurile lor distruse sau jefuite. Una dintre cele mai afectate familii nobiliare a fost familia Ribitzei, care avea rădăcini româneşti, dar în timp se maghiarizase. În aceeaşi zi au fost atacaţi nobilii din satul Mihăileni, câţiva dintre ei ucişi, iar averile lor jefuite sau distruse. În cursul zilei de 3 noiembrie s-au ridicat şi ţăranii români din satele Hărţăgani şi Sălişte cu scopul de a ataca curţile generalului conte Francisc Gyulay din satul Trestia. Întorşi din drum de un ştempar care le spusese că în sat sunt numai bunuri imperiale, pe care să nu le prade, ţăranii au fost readuşi la Trestia de de doi iobagi români ai generalului şi toate averile nobiliare au fost jefuite sau distruse. Iobagii din satul Trestia au continuat jaful şi a doua zi, cei din cele două sate vecine întorcându-se acasă după prima zi. Provizorul generalului a fost ucis la Lunca, iar bunurile generalului din acelaşi sat, plus cele din Luncoi şi Biscaria au fost nimicite.

La 4 noiembrie ţăranii au atacat Baia de Criş, unde au atacat reşedinţa călugărilor franciscani bulgarici. Doi călugări care nu se refugiaseră încă în Ungaria au fost bătuţi de răsculaţi, iar tot ce aparţinea de biserica acestora a fost prădat sau distrus.

În satul Băiţa au fost distruse alte bunuri nobiliare. În 5 noiembrie în satele Ociu, Aciua (azi Avram Iancu, judeţul Arad), Aciuţa, Pleşcuţa, Hălmagiu, Hălmăgel, Tomeşti şi Ţărmure au fost jefuite, distruse sau incendiate averile nobiliare găsite, fiind afectate de pierderi materiale mai multe persoane din familia nobiliară Hollaki.

Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.

La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:

„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”

({{{2}}})

Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”.

În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.

Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.

La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, cca 1.400 oameni, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Ea avea ca ţintă localitatea Galda, unde se aflau închişi de câţiva ani câţiva ţărani români acuzaţi de răzvrătire şi pe care dorea să îi elibereze. De aici oastea urma să atace oraşul Aiud. Un detaşament al armatei austriece, din regimentul secuiesc ecvestru de graniţă, sub comanda vicecolonelului Schultz, a primit misiunea de a se pune în legătură cu răsculaţii pentru a le afla intenţiile şi a încerca să îi determine să renunţe la acţiune şi să se întoarcă acasă. Armata, neavând ordin despre cum să procedeze împotriva răsculaţilor, nu îndrăznea să îi atace pentru a stârni şi mai mult furia iobagilor. Scopul armatei era să tragă de timp până când ar fi primit instrucţiuni de la împărat despre modul de tratare a iobagilor răsculaţi. Primul demers a fost făcut de locotenentul Xaverius Probst, care la 7 noiembrie plecă în munţi cu un detaşament de 24 husari. La 10 noiembrie el a întâlnit oastea răsculaţilor, la locul numit Părău Turcului. Dându-se drept român, locotenentul Probst a reuşit să comunice cu românii, aflând doleanţele lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:

„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”

({{{2}}})

„2. Să fie militarizaţi”

({{{2}}})

„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”

({{{2}}})

Armistiţiul instituit la 12 noiembrie a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.

În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.

Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.

Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Samuel Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.

Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.

Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.

Reacţia imperială

Prima ştire despre izbucnirea răscoalei în Transilvania a ajuns la Viena în dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1784, cu întârzierea specifică mijloacelor de comunicare din epocă. Vestea răscoalei a căzut într-un moment cât se poate de prost pentru împăratul austriac Iosif al II-lea, care se găsea în faţa izbucnirii unui posibil război european. El se afla în conflict cu olandezii, care la începutul lunii octombrie opriseră intrarea unei nave sub pavilion imperial spre gurile Scheldei, de unde a pornit un conflict deschis. De aici, scenariul posibil era pornirea unui război împotriva Imperiului austriac, Olandei aliindu-i-se Prusia şi Franţa. Imperiul rus avea o poziţie neprecizată, iar Imperiul otoman era şi el interesat de conflict. Lucrurile erau şi mai complicate în urma ideii Austriei de a schimba Olanda pentru Bavaria. Răscoala românilor nu numai că îl punea pe Iosif al II-lea în situaţia de a-şi dispersa forţele necesare în caz de război, dar îi crea şi o imagine negativă, dând idei şi altora de a se răscula pe cuprinsul Imperiului austriac.

Din aceste motive, prima reacţie a împăratului austriac a fost să ordone deplasarea de forţe militare importante în Transilvania şi să ordone reprimarea rapidă şi dură a răscoalei, în aceeaşi zi în care a primit noutăţile. Astfel, regimentele De Vins şi Wurtemberg au primit ordin să se deplaseze în Transilvania şi să acţioneze împreună cu armata deja existentă în provincie. S-a cerut trimiterea artileriei din cetatea Timişoara împotriva românilor, iar de la Buda alte piese de artilerie cu muniţia aferentă. Pe capul conducătorilor răscoalei s-a pus un premiu de 300 ducaţi. Regimentele de grăniceri români de la Orlat şi din Caraş urmau să fie ţinute sub supraveghere strictă, deoarece fiind formate din români, austriecii nu aveau încredere că nu vor trece de partea răsculaţilor.

Peste doar câteva zile, după ce îşi va fi revenit din şocul veştilor, împăratul va schimba modul de abordare al răscoalei: va interzice reprimarea ei cu forţa armelor, apelând la discuţii cu răsculaţii, procedând la o amnistie generală dacă aceştia depun armele şi se întorc în linişte la casele lor. Amnistia nu se aplica celor care au condus răscoala. Se interzicea insurecţia nobilimii şi pedepsirea răsculaţilor români arestaţi în lipsa unei judecăţi oficiale. A fost trimisă la faţa locului o comisie imperială condusă de contele Anton von Jankovich, numit comisar imperial, care avea scopul de a elucida cauzele izbucnirii răscoalei, modul de răspândire a acesteia şi pedepsirea vinovaţilor, atât din rândul ţăranilor români, cât şi din rândul funcţionarilor şi nobililor care s-au făcut vinovaţi prin abuzurile lor de crearea condiţiilor pentru ca românii să se revolte.

A doua ridicare

După expirarea timpului de opt zile convenit între răsculaţi şi vicecolonelul Schultz în armistiţiul de la Tibru, autorităţile austriece trebuia să le dea un răspuns ţăranilor români, chiar dacă acestea erau conştiente că nu le vor putea da răspunsurile pe care ei le aşteptau. Întâlnirea trebuia totuşi să aibă loc. Guvernul de la Sibiu a refuzat să discute cu răsculaţii, considerând nedemn de el să trateze cu românii înarmaţi care se ridicaseră împotriva stăpânirii şi că ar da un exemplu rău altora care ar îndrăzni să se răzvrătească.

În seara zilei de 17 noiembrie, generalul Pfefferkorn, consilierul Michael von Brukenthal şi vicecolonelul Schultz se întâlniră pentru a stabili planul de acţiune în legătură cu ce era de făcut când vor discuta din nou cu românii. Ei au prevăzut ca vicecolonelul Schultz îi convoace pe conducătorii românilor undeva între Cricău şi Tibru, să le citească patenta gubernială, să îi cheme la linişte şi să îi ameninţe cu rigorile legii dacă nu se vor supune. Era prevăzut să nu se răspundă la nici una dintre revendicările românilor.

La 19 noiembrie vicecolonelul Schultz se afla deja la Abrud pentru a se întâlni cu răsculaţii. Aici câţiva români din Lupşa îi predară pe unul dintre căpitanii lui Horea, Ursu Uibaru. În acelaşi timp, Horea a poruncit satelor să se ridice din nou sub arme, probabil dându-şi seama că lucrurile nu evoluează în favoarea lui. La 20 noiembrie vicecolonelul Schultz se duse la Câmpeni pentru a se întâlni cu Horea, care însă a venit numai a doua zi. Toată noaptea tulnicele au sunat în munţi pentru a aduna ţăranii.

La 21 noiembrie, la ora 13 se apropie de Câmpeni o ceată de cca 600 români neînarmaţi, pe care vicecolonelul îi întâmpină lângă oraş. Horea şi Cloşca ieşiră din ceată împreună cu 12 bătrâni. Acestora ofiţerul le ceru să predea armele şi pe conducătorii răscoalei să îi trimită la Sebeş unde se vor întâlni cu generalul comandant, ceea ce românii refuzară din două motive: arme nu aveau, se prezentaseră la întâlnire doar cu bâtele lor obişnuite, iar conducători nu aveau, răscoala se făcuse de către ţara întreagă. Ofiţerul insistând, spiritele se înfierbântară şi românii deveniră ameninţători. Horea s-a amestecat în mulţime pentru a scăpa de soldaţii austrieci. Capcana întinsă de austrieci era prea străvezie şi românii şi-au dat seama ce li se pregătea conducătorilor lor dacă ar fi încăput pe mâna autorităţilor. Orice urmă de încredere în autorităţi a dispărut, românii procedând la înarmare şi mai riguroasă decât la prima ridicare. Au început să îşi facă lănci şi alte arme şi să se mobilizeze cât mai bine posibil, folosindu-se de experienţa soldaţilor de origine română lăsaţi la vatră. Pădurile au fost tăiate masiv pentru a opri pătrunderea trupelor austriece în munţi. În unele locuri, aceste tăieturi de pădure erau pur şi simplu de netrecut, după cum spun rapoartele militare austriece.

Au fost stabilite patru mari tabere în care s-au concentrat ţăranii români înarmaţi: una la Mogoş, formată din ţăranii din sat şi cei din Ponor şi Râmeţ, condusă de Ion, fiul lui Horea; una, condusă de Cloşca, era formată din ţăranii din Lupşa, Baia de Arieş, Cioara, Sartăş, Brăzeşti şi Muncel; una, condusă de Horea, era formată din ţăranii din domeniul de sus al Zlatnei; a patra tabără era adunată la Brad şi era condusă de Crişan. Cele patru tabere plănuiau să se sprijine reciproc în caz de nevoie.

Planul austriecilor era să atace munţii din mai multe direcţii simultan. Au fost alocate mari forţe militare, astfel: o companie de infanterie din Regimentul Gyulay de la Cluj trebuia să plece la Câmpeni, o alta din acelaşi regiment la Baia de Arieş; două companii de infanterie rămâneau la Mediaş, altele două pornind spre Alba Iulia; la Alba Iulia se găseau trei companii din Regimentul Orosz şi altele două din Regimentul Gyulay; o subunitate austriacă rămânea la Zlatna, alta pleca spre Abrud; două companii de grenadieri plecau spre Deva, iar alţi grenadieri spre Orăştie; o subunitate de husari din Regimentul de Toscana rămânea la Aiud, două escadroane ţineau zona de la Turda la Sântimbru, altele două pe cea de la Sebeş la Deva, altele două pe cea de la Deva până la Hunedoara şi Haţeg; un batalion de secui sau oricare altul disponibil urma să ocupe Zarandul. Mai era prevăzut încă un batalion de infanterie pentru restabilirea şi păstrarea liniştii. Comanda trupelor se afla la Sebeş, în mâna generalului Pfefferkorn, iar comanda supremă era în mâna generalului Preiss, la Sibiu.

La 25 noiembrie o trupă de 9 husari din Regimentul de Toscana, conduşi de vagmistrul Bernath a fost atacată şi distrusă la Ponor de o grupare de cca 600 ţărani români din zonă. Un soldat şi vagmistrul au fost ucişi, ceilalţi grav răniţi şi toate armele lor capturate de răsculaţi.

La 26 noiembrie, căpitanul Richard, staţionat cu trupele sale la Zlatna, plănuia să îi prindă pe Horea, considerând că astfel poate pune capăt răscoalei. Împreună cu protopopul român din Abrud s-a înţeles ca satele să îl prindă pe Horea şi Cloşca, cu ajutorul preoţilor şi credincioşilor care erau de partea protopopului. Căpitanul i-a scris lui Horea în limba română să vină împreună cu Cloşca la Câmpeni pe data de 30 noiembrie pentru a preda locotenentului Hoffman plângerile sale, în prezenţa protopopului, care servea drept momeală, Horea trebuind să creadă că acesta constituia garanţia că nu va fi capturat. Planul însă a eşuat. În aceeaşi noapte o ceată de ţărani înarmaţi din Mogoş a vrut să atace şi să atace mica garnizoană din Lupşa, formată din un caporal şi patru husari secui, dar au fost opriţi de proprii lor juzi. Garnizoana s-a retras la Baia de Arieş, ducând un prizonier luat din rândul românilor. În zilele următoare căpitanul Richard a trimis patrule la Baia de Arieş, Mogoş, Ponor şi Lupşa. La Baia de Arieş a trimis o garnizoană de zece soldaţi din Regimentul Orosz, conduşi de un ofiţer. A cerut întăriri mai multe sute de soldaţi, considerând că nu are suficiente forţe la dispoziţie.

La 27 noiembrie în Zarand porni operaţiunile maiorul Stoianich. În aceeaşi zi el porni spre Brad cu 140 grăniceri infanterişti din Regimentul I românesc de graniţă, 140 grăniceri călare şi 40 husari din Regimentul de Toscana. La miezul nopţii de 28 noiembrie a ajuns la Brad, dar românii răsculaţi, în număr de cca 500, conduşi de Crişan, reuşiseră să evacueze oraşul, doar cinci rămaşi în urmă fiind ucişi şi unul capturat. Soldaţii austrieci au eliberat la Brad 13 militari din Regimentul Orosz, 3 din Regimentul de Toscana şi 117 nobili maghiari, bărbaţi, femei şi copii care erau ţinuţi captivi de români. Răsculaţii români au fost semnalaţi în apropierea localităţii Crişcior în număr foarte mare, cca 9.000, ceea ce l-a determinat pe comandantul austriac să ordone retragerea la Hălmagiu, unde se aştepta să afle numeroase trupe imperiale care să îl sprijine, precum şi hrană pentru caii şi oamenii săi. Drumul spre Hălmagiu şi l-a deschis prin luptă, pentru că era închis de românii înarmaţi. Căzând cca 20 de români, ceilalţi s-au retras şi au lăsat drumul liber. În 29 noiembrie s-au adunat în jurul Hălmagiului vreo 7.000 de români răsculaţi pentru a ataca localitatea şi a-i elibera pe ţăranii capturaţi de austrieci. Soldaţii, nereuşind să-i atace pe răsculaţi din cauza configuraţiei terenului, au început tratative cu aceştia, care au fost de acord să se supună cu condiţia să nu mai fie obligaţi să îi suporte în continuare pe nobilii unguri, după care s-au retras.

La 28 noiembrie au sosit la Aiud două companii din Regimentul Gyulay. A doua zi urmau să pornească spre Ponor şi Râmeţ în ajutorul vicecolonelului Schultz o companie şi jumătate din detaşamentul maiorului Adorjan, însoţiţi de 20 husari comandaţi de locotenentul Fulda şi o jumătate de companie sosită de la Mediaş. Alte mişcări de trupe erau prevăzute în aceeaşi direcţie.

La 29 noiembrie trupa de 70 soldaţi comandaţi de maiorul Dolcinengo a fost atacată la Lupşa şi respinsă cu pierderi. Locotenentul Mesterhazi îi porni din Zlatna în ajutor cu o trupă de cca 10 soldaţi. Toţi au fost ucişi sau răniţi, doar câţiva scăpând cu fuga. În aceeaşi zi, la Ilia s-a adunat un mare număr de răsculaţi români, împotriva cărora a pornit sublocotenentul Teleky cu 24 soldaţi, care însă nu au putut face faţă din cauza inferiorităţii lor numerice şi s-au retras, cerând ajutor urgent. Tot la 29 noiembrie românii au atacat Roşia Montană, însă opunându-se minerii înarmaţi, localitatea nu a suferit pagube ca în ridicarea anterioară. În acelaşi timp armata austriacă a atacat Ponorul şi Râmeţul. Vicecolonelul Schultz, cu 143 infanterişti şi 68 husari secui, după ce a încercat să îi aducă la supunere cu vorba bună pe cei 1.000 ţărani români înarmaţi care i se opuneau, s-a retras la Cacova după o luptă în care a pierdut un mort şi 15 răniţi, provocând răsculaţilor 17 morţi şi luându-le trei prizonieri. Locotenentul Probst, pornit în ajutor la ordinul vicecolonelului cu 40 de cavalerişti, a fost hărţuit cu focuri de armă tot timpul drumului şi s-a retras la Zlatna, considerând prea periculos să se aventureze mai departe cu atât de puţini oameni. În dimineaţa zilei de 29 noiembrie o patrulă de 9 husari, trimisă de căpitanul Richard de la Zlatna avea misiunea să patruleze la Mogoş şi Valea Mămăligani, dar a fost atacată cu focuri de puşcă de către români. Fără a suferi pierderi, a fost nevoită să se retragă din cauza inferiorităţii numerice. O altă patrulă de husari, venind de la Trascău, a fost atacată de români, un husar ucis, iar restul capturaţi.

În ultimele zile ale lunii noiembrie ţăranii români din satele domeniului Baia de Arieş, împreună cu cei din satele Ponor, Sălciua, Mogoş, Râmeţ, Lupşa, Valea Vinţii şi Valea Şază au făcut o înţelegere cu funcţionarii şi minerii minelor din Baia de Arieş, cu scopul de a preveni intrarea armatei în zonă. Înţelegerea prevedea ca ţăranii să protejeze funcţionarii şi minerii cu averile şi familiile lor, în schimb aceştia să nu cheme armata; pricinile ivite în viitor între români să fie judecate de un jude neamţ; nici un ungur să nu mai aibă voie să se stabilească pe domeniul Băii de Arieş. Comunicată de autorităţile locale către cele superioare, convenţia fu respinsă atât de armată, cât şi de guvern.

În dimineaţa zilei de 30 noiembrie o trupă de 20 husari a atacat o mare grupare de români, cca 3.000 de oameni, lângă Hălmagiu. Aproximativ 18 răsculaţi au fost ucişi, restul s-au împrăştiat. În aceeaşi zi locotenentul Probst a ajuns la Zlatna cu 41 cavalerişti, întârind garnizoana austriacă de acolo, comandată de căpitanul Richard. O patrulă de husari trimisă de acelaşi căpitan la Mogoş i-a atacat pe români, fără rezultat.

La 4 decembrie maiorul Stoianich a pornit de la Hălmagiu cu 60 de soldaţi din Regimentul Orosz în urmărirea răsculaţilor, spre Baia de Criş. Pentru a face faţă numărului foarte mare ţărani răsculaţi, de câteva mii de oameni, maiorul a recurs la o stratagemă: a simulat o înţelegere, în care însă românii n-au avut încredere, văzându-i pe soldaţi că înaintează. A urmat o nouă luptă, soldată cu morţi şi răniţi. În total, din cele 92 de sate româneşti ale Zarandului, maiorul aprecia că a adus la supunere 83. La 6 decembrie urma să plece spre Mihăileni peste Ribiţa pentru a face joncţiunea acolo cu trupele vicecolonelului Kray, care veneau peste Brad şi Crişcior.

La 7 decembrie vicecolonelul Schultz a înaintat cu trupele sale până la hotarul Ponorului, fără a întâmpina nici o rezistenţă. A doua zi şi-a continuat marşul de la Ponor dincolo de Dealul Căpăţâna, unde a fost întâmpinat cu focuri de puşcă de către români, care apoi s-au retras. Soldaţii austrieci au ajuns la Mogoş, trimiţând 100 infanterişti şi 30 husari pe Dealul Negrileasa pentru a ţine deschisă comunicaţia cu Zlatna.

Tot în 7 decembrie a avut loc lupta de la Mihăileni. Trupele conduse de vicecolonelul Kray au fost oprite la hotarul dintre Mihăileni şi Blăjeni de un mare număr de ţărani români înarmaţi. Doi preoţi români care însoţeau trupele austriece au ieşit în faţă cerând răsculaţilor să depună armele, ceea ce aceştia au refuzat. Ca urmare, trupele imperiale au atacat, ucigând cca 50 români şi rănind mulţi alţii, câteva zeci fiind capturaţi. Restul răsculaţilor a fost împrăştiat. Austriecii au avut numai cinci soldaţi răniţi.

La 10 decembrie vicecolonelul Ott a făcut joncţiunea cu trupele vicecolonelului Schultz la Mogoş. Trei tunuri şi două care cu muniţie le-a lăsat la Zlatna.

Până la finalul răscoalei, în Transilvania se concentraseră următoarele trupe austriece: patru batalioane de câmp, două batalioane de garnizoană, şapte batalioane de grenadieri, de divizioane de dragoni, patru divizioane de husari şi patru batalioane de grăniceri, plus un număr de piese de artilerie cu servanţii lor.

Înfrângerea răscoalei

Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.

Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.

Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.

După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni, în Ţara Moţilor. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.

Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. Iată cum descrie din Abrud, la data de 1 ianuarie 1785, vicecolonelul Kray capturarea lui Horea şi Cloşca:

„Prinderea lor s-a întâmplat în ziua de 27 Decembrie, sub un brad de jumătate găunos, în jurul căruia pusese nişte crengi de lemne şi făcuse un foc mare ca să se încălzească. Ţăranii, de cari m-am folosit eu, au dat de urma lor pe zăpada proaspătă ce căzuse de curând şi dânşii prinseră mai întâi, la o depărtare mai mică, pe un păzitor al revoluţionarilor, pe care îl siliră să le descopere locul unde se află căpitanii. Ţăranii, cari se angajase să-i prindă, erau 7 inşi la număr, dintre cari numai 4 mai aveau puşti, şi aceştia patru plecară înainte şi când se apropiară de colibă, Horia îi primi ca pe amici şi-i întrebă, dacă umblă cumva după vânat, la care ei răspunseră ca da, sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot să capete nimic şi de jumătate sunt mai îngheţaţi. Atunci Horia îi invită să şează la foc. Doi dintre ţăranii aceştia se aşezară lângă Horia şi alţi doi inşi lângă Cloşca, şi acest din urmă îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt prin comune, iar ei răspunseră că oamenii în general se plâng de mulţimea cea mare de soldaţi şi că poporul trebuie să fugă. La cuvintele aceste, Cloşca zise înjurând: “Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i alungăm la dracu”. În timpul acesta se apropiară de foc şi ceilalţi trei ţărani şi în momentul acesta cei doi ţărani credinciosi, cari aveau certificate din partea mea, anume Ştefan Trifu şi Nuţu Mătieş, se aruncară asupra lui Horia şi Closca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi inşi şi cu încă cei trei soţi, cari încă alergară la dânşii, îi prinseră şi îi legară. În timpul acesta Horia scoase din sân un volum de hârtii, cât ţii într-o mână, şi le aruncă în flăcările cele mari ale focului, dar ocupaţi cu legarea lor dânşii n-au putut să le scape din foc. În urmă temându-se, ca nu cumva să năvălească asupra lor nişte oameni de ai lui Horia, se retraseră în grabă mare cu ei într-o poiană de oi, ceva mai depărtată şi de aici dederă îndată ştire trupei de soldaţi, care înconjurase şi dânsa pădurea şi ţinutul acesta şi era ocupată cu căutarea lor. Soldaţii aceştia sosiră numaidecât şi gornicii îi predară pe amândoi. Horia şi Closca erau armaţi cu puşti şi cu lănci. Cloşca mai avea şi două pistoale, pe cari încă nu mi le-au adus. Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici hârtii, afară de 6 fl. la Cloşca. Probabil că toate lucrurile aceste le-au ascuns, pe la amicii lor, sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Că prinderea lor s-a întâmplat într-adevăr astfel, aceasta o confirmă unanim Horia şi Closca aici, în prezenţa mea şi a mai multor ofiţeri, şi dânşii adaogă că de aceea au stat timp aşa mult ascunşi prin păduri, fiindcă voiau să călătorească la Viena, îndată ce le sosiau banii, ce-i ceruse dela comune.”

({{{2}}})

La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.

La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.

Pentru răsplătirea celor care au participat la prinderea lui Horea şi Cloşca, împăratul Iosif al II-lea a dispus la 14 ianuarie 1784 recompensele. Astfel, cei şapte ţărani români din Albac care i-au prins efectiv pe Horea şi Cloşca urmau să fie eliberaţi din iobăgie, atât ei, cât şi urmaşii lor, şi să primească suma de 600 ducaţi pe care să o împartă între ei. Pădurarul Meltzer urma să primească 100 ducaţi. La capturare au colaborat, deşi nu direct, 2 ofiţeri şi 159 soldaţi din cavalerie şi infanterie. Ei au primit ca răsplată câte 50 de ducaţi ofiţerii (locotenenţii Vajda şi Jeney), câte 3 ducaţi subofiţerii şi câte 2 ducaţi soldaţii de rând. Vicecolonelul Kray a primit mulţumiri din partea împăratului.

Activitatea comisiei de anchetă

Pentru aflarea cauzelor răscoalei, cu scopul de a preveni alte ridicări ale ţăranilor români, împăratul Iosif al II-lea a desemnat încă de la 19 noiembrie 1784 o comisie imperială condusă de contele Anton von Jankovich. Toate autorităţile din Transilvania, atât cele militare, cât şi cele civile, urmau să se subordoneze total acestei comisii şi să îi dea necondiţionat tot sprijinul pentru elucidarea cauzelor răscoalei, anchetarea celor capturaţi, liniştirea atât a ţăranilor, cât şi a nobililor, judecarea şi pedepsirea celor găsiţi vinovaţi de răscoală. Această subordonare a autorităţilor din Transilvania era necesară deoarece existau fricţiuni majore între armată şi conducerea civilă, între guvern şi comitate, între nobili şi autorităţile austriece şi nu în ultimul rând, marele conflict care dusese la izbucnirea răscoalei, cel dintre nobili, funcţionari pe de o parte şi ţăranii români, pe de altă parte.

Şeful comisiei era contele Anton von Jankovich, aflat la Timişoara în momentul numirii sale în fruntea comisiei de anchetă. Din comisie mai făcea parte generalul Papilla (un motiv să facă parte din comisie era că avea religia ortodoxă, altul că vorbea foarte bine româneşte), conţii Barkoczy şi Illeshazy (cu rol de practicanţi, ca să înveţe), secretarul Trajcsik, căpitanul Knaabe (notar al comisiei) şi, după mijlocul lunii decembrie, exactorul cameral Friedrich Eckhard (translator pentru limba română). Se adăugau servitorii şi personalul necesar deservirii membrilor comisiei.

Unul dintre primele lucruri pe care contele Jankovich le-a comunicat autorităţilor civile locale a fost interzicerea oricărei execuţii de prizonieri din rândul răsculaţilor. Deşi aceştia se aflau întemniţaţi şi anchetaţi deja de autorităţile locale, ei urmau să fie anchetaţi din nou de comisia imperială de anchetă, iar pedepsele să fie pronunţate numai de către aceasta, indiferent ce alte decizii luaseră anterior alte autorităţi. Scopul acestei decizii era de a se proceda cu maximă grijă în privinţa românilor, pentru că autorităţile imperiale considerau că brutalizarea acestora nu putea duce decât la prelungirea conflictului şi la stârnirea altor nemulţumiri, cu urmări posibil şi mai grave. De partea opusă se aflau autorităţile locale, din care făceau parte mulţi maghiari, şi nobilimea, în marea masă de origine maghiară, care cereau pedepse maxime şi cât mai dure, multe dintre ele implicând tortura şi moartea celor acuzaţi. Un alt scop al comisiei imperiale era liniştirea ţăranilor şi aducerea lor acasă din locurile unde fugiseră de teama represaliilor, mai ales a celor venite din partea nobilimii, iar în partea de final a răscoalei, din partea armatei austriece.

Comisia imperială avea ordin ca anchetarea prizonierilor să se facă "beningnum examen", adică doar prin întrebări, fără folosirea torturii, ceea ce pentru epocă era destul de neobişnuit, tortura în anchetare fiind considerată normală.

La 2 decembrie comisia imperială se afla la Arad, unde a procedat la ascultarea răsculaţilor capturaţi. Aceştia fuseseră deja condamnaţi de autorităţile comitatului Arad în data de 25 noiembrie. Reascultarea lor a avut loc între 3 şi 10 decembrie. Ca peste tot unde avea să îşi mai desfăşoare activitatea, comisia imperială nu a aflat mai nimic din ancheta sa: ţăranii nu şi-au recunoscut faptele, ba chiar le-au negat; atunci când au furnizat câteva informaţii, ele au fost în mod intenţionat vagi; căpeteniile răscoalei nu au fost identificate, fiind tăinuite de răsculaţi; cauzele răscoalei au fost şi ele tăinuite; singurele informaţii clare şi cuprinzătoare au fost cele care îi acuzau pe domnii de pământ şi pe funcţionari de abuzuri. Acelaşi mod de a răspunde la anchetă se va întâlni peste tot unde comisia imperială şi-a desfăşurat activitatea.

La 15 decembrie comisia imperială a ajuns la Deva. Aici se aflau întemniţaţi cca 200 de ţărani, care trebuiau reanchetaţi. Comisia a anchetat 195 de prizonieri. Ei proveneau din toate părţile comitatului Hunedoara, din Zarand, de pe Valea Haţegului, de pe Mureş. Cei mai mulţi captivi erau iobagi, câţiva mineri, nouă erau cu meserii libere, un fierar, un cioban, două slugi, un spălător de aur şi doi nobili (români). Ca origini, cei mai mulţi erau români, dar şi câţiva maghiari, germani şi ţigani. La 5 ianuarie 94 din prizonieri au fost eliberaţi, considerându-se că poartă vini mai mici şi că deja au plătit pentru faptele lor cu perioada pe care deja au petrecut-o în închisoare. Decizia aceasta a nemulţumit nobilimea maghiară, care considera că s-a dat dovadă de prea multă indulgenţă din partea comisiei imperiale şi că eliberând aceşti prizonieri, nu se face decât să se crească curajul celor care ar dori să se răscoale din nou, văzând că nu se aplică pedepse dure. La Deva comisia imperială nu a aflat nimic în plus despre cauzele izbucnirii răscoalei şi despre căpeteniile acesteia faţă de ce aflase la Arad.

La începutul lunii ianuarie 1785 comisia imperială a ajuns la Alba Iulia, unde erau încarceraţi peste 400 de oameni, majoritatea români, dar şi cca 15 maghiari, în condiţii atât de mizere încât în rândurile lor a izbucnit o molimă care a ucis nu numai câteva zeci dintre ei, dar şi pe unii membri ai comisiei imperiale şi pe unii medici chemaţi în ajutor pentru stingerea epidemiei. Din cei întemniţaţi, comisia a dispus eliberarea a 266 de oameni. Nici la Alba Iulia comisia imperială nu a aflat nimic în plus despre cauzele izbucnirii răscoalei, iar la interogatoriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, de asemenea nu a aflat nimic relevant.

Recompensarea trădătorilor

Pentru a recompensa pe cei care îi prinseseră sau contribuiseră întrucâtva la prinderea lui Horea, Cloşca şi a lui Ursu Uibaru (un conducător de rang mai mic al răscoalei), împăratul Iosif al II-lea decis atribuirea unor premii în bani şi alte beneficii. Comisarul gubernial Mihail Brukenthal a decis ca acordarea recompenselor să fie făcută în mod solemn şi public, pentru a arăta cum ştie împăratul să răsplătească pe cei care îl servesc şi pentru a-i îndemna şi pe alţii să procedeze la fel în viitor.

Solemnitatea acordării recompenselor s-a făcut într-o zi de sâmbătă, la 5 februarie 1785, la Zlatna, când era zi de târg, dimineaţa la ora 9. A fost amenajat un pavilion, închis într-o parte cu ramuri de brad, peste care s-a pus un covor, de care s-a atârnat portretul împăratului. În pavilion a fost pusă o masă, iar pe ea pe trei talgere de argint, banii de recompensă şi diplomele de eliberare din iobăgie a ţăranilor care i-au prins pe conducătorii răscoalei. Un număr de soldaţi conduşi de căpitanul Richard flancau pavilionul şi au fost aduşi doi funcţionari pentru a da mulţimii adunate informaţiile necesare despre ce se petrece. În jurul orei 11.30 a sosit la locul acţiunii şi comisarul gubernial Mihail Brukenthal, însoţit de alte trupe, muzică şi de funcţionari şi preoţi. S-au citit în limba română rescriptele imperiale şi numele celor recompensaţi. S-au acordat celor şapte ţărani români care i-au prins pe Horea şi Cloşca diplomele de eliberare din iobăgie şi suma de 600 ducaţi, iar pădurarului Meltzer suma de 100 ducaţi. Protopopului Iosif Adamovici, care a contribuit la prinderea lui Ursu Uibaru, o medalie de aur şi 30 de galbeni, iar locuitorilor din Lupşa, care l-au prins pe acesta, suma de 70 de galbeni care să fie împărţită între ei. La final s-au tras salve de puşcă şi s-au tras clopotele la biserică. Aflând ulterior de această solemnitate publică, împăratul a dezaprobat-o, considerând că era suficient ca populaţiei doar să îi fie adusă la cunoştinţă recompensarea.

La data de 5 februarie, împăratul încă nu aflase de capturarea lui Crişan (o va afla numai la 7 februarie), drept pentru care cei care l-au prins pe Crişan nu au fost introduşi în această acţiune, ei fiind recompensaţi mai târziu cu sume de bani.

Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei

După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Jankovich să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană. Domeniul Zlatnei şi-a cerut şi el drepturile, solicitând cel puţin participarea unui reprezentant al său la proces. Însuşi comisatul Guvernului, Mihail Brukenthal a cerut în mod repetat să asiste la proces, dar a fost refuzat, cerându-i-se în acelaşi timp să predea comisarului imperial, contele Jankovich, eventualele dovezi pe care le-ar deţine împotriva lui Horea. Din această cauză guvernatorul, Samuil Brukenthal, s-a plâns însuşi împăratului, care însă a încuviinţat atitudinea comisarului imperial.

Sentinţa lui Horea, Cloşca şi Crişan era deja hotărâtă de împăratul austriac Iosif al II-lea. Dispoziţiile lui, date la 10 ianuarie 1785, au fost ca:

„În privinţa lor în orice caz trebuie să dea un exemplu convingător, şi aşa fel regizat ca aceşti răufăcători să fie purtaţi nu numai printr-una, ci prin mai multe localităţi, pe unde şi-au săvârşit cele mai mari ticăloşii, şi arătaţi poporului de rând şi complicilor de ei amăgiţi ca o înspăimântătoare pildă, şi apoi la o zi dinainte anunţată să fie executaţi într-un chip spectacular, într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuşi, şi unde sunt şi cele mai neastâmpărate capete. Execuţia să se facă (...) sub autoritatea Comisiei, ca supuşii să vadă şi să fie convinşi, că aceasta e într-adevăr voinţa mea şi nu numai a Guvernului sau a dregătorilor comitatului.”

({{{2}}})

Scopul cercetărilor şi a procesului era doar pentru stabilirea cauzelor răscoalei şi a implicaţiilor acesteia, precum şi necesitatea de a se regiza o judecată şi aduse dovezi pentru confirmarea sentinţei deja hotărâte.

Ca urmare, la 26 ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea şi Cloşca. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători ai răscoalei austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.

Primul interogat a fost Cloşca. A trebuit să răspundă la 134 întrebări în decursul a şapte zile. A fost interogat la 26 şi 27 ianuarie şi 3,4, 21, 22 şi 24 februarie. Nu a răspuns decât la întrebările legate de activitatea sa dinaintea răscoalei. Despre răscoală, de la începutul până la sfârşitul ei, nu a răspuns aproape nimic. A tăgăduit că ar fi luat parte la răscoală în vreun fel. Despre Crişan a afirmat chiar că nici măcar nu îl cunoaşte.

Interogatoriul lui Horea a început la 28 ianuarie şi a urmat în zilele de 31 ianuarie, 1, 4, 21, 22 şi 24 februarie. I s-au pus 118 întrebări, la care nu s-a obţinut nici o informaţie de la el.

Crişan a fost interogat numai în zilele de 2 şi 5 februarie, punându-i-se 47 de întrebări, la care în parte a răspuns.

Începând cu data de 5 februarie 1785 Horea şi Cloşca au fost purtaţi timp de două săptămâni, sub escortă militară, pe itinerariul Vinţ-Şibot-Binţinţi (azi Aurel Vlaicu, judeţul Hunedoara)-Orăştie-Deva, iar mai departe pe malul drept al Mureşului prin Şoimuş-Rapolt-Bobâlna-Geoagiu-Inuri-Vurpăr-Alba Iulia, adică pe unde răscoala bântuise cu furie mai mare, pentru ca ţăranii români să se convingă că într-adevăr cei doi au fost prinşi. Nu s-au păstrat detalii scrise despre această expunere a celor doi căpitani ai răscoalei ţărăneşti.

La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. A doua zi, 14 februarie, s-a pronunţat sentinţa asupra cadavrului său şi anume să fie târât la locul de execuţie, să i se taie capul, iar trupul să îi fie despicat în patru bucăţi. Capul lui Crişan a fost expus în ţeapă la Cărpiniş, iar cele patru bucăţi ale trupului său au fost expuse pe roată astfel: o parte de sus a trupului la Abrud, cealaltă parte de sus la Brad, o parte de jos la Bucium, iar cealaltă parte de jos la Mihăileni, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale. Sentinţa s-a executat la 16 februarie 1785.

Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale. Intestinele şi inimile lor urmau să fie îngropate la locul execuţiei. Condamnarea s-a făcut după codurile penale ale vremii, în baza articolului 62 despre tulburări şi tumulturi şi a articolului 90 despre tâlhării.

Pedeapsa urma să fie executată mai întâi asupra lui Cloşca, apoi asupra lui Horea. Tragerea pe roată trebuia să fie făcută de jos în sus, începând cu frângerea picioarelor, apoi să li se frângă mâinile. S-a interzis aplicarea loviturii de graţie, condamnaţii fiind lăsaţi să moară în chinuri. Publicarea sentinţei a fost publicată în aceeaşi zi, între orele 10-11, în faţa clădirii gărzii mari a cetăţii Alba Iulia. Fiind de faţă o mulţime de oameni, ea s-a şi citit, în limbile germană şi română.

Modul de execuţie prin tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca a fost următorul: au fost legaţi la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini şi picioare li s-au introdus din loc în loc bucăţi de lemn. Între bucăţile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuţie, provocând fracturarea porţiunii respective de os şi provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuţie era o roată obişnuită de car, cu butucul plin şi neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuţit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferinţa condamnatului. Dacă acesta leşina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleţi de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să ţină condamnatul treaz şi în viaţă cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de graţie se dădea asupra inimii şi era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăţi de către călău şi ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare.

Înainte de a fi executaţi, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi de preotul ortodox Nicolae Raţ din Maierii Albei Iulii. Tot acesta le scrisese celor doi testamentele, la dictarea lor.

Pentru a efectua execuţia în mod cât mai spectaculor, comisia de anchetă a cerut încă dinaintea pronunţării sentinţei, pe data de 23 februarie, comitatelor Hunedoara, Alba, Sibiu şi Cluj, să trimită în noaptea de 27 februarie la Alba Iulia câte 6 ţărani din fiecare sat, trei bătrâni şi trei tineri, fără să li se spună în ce scop. La 28 februarie guvernatorul Transilvaniei a fost informat că numai din comitatul Hunedoarei sunt prezenţi la Alba Iulia 2.515 ţărani din 419 sate. Din celelalte comitate nu se ştie câţi ţărani români au fost trimişi să asiste la execuţie.

La ora opt şi jumătate, în ziua de 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost duşi la locul execuţiei, fiecare fiind transportat pe câte un car şi însoţit de câte un preot ortodox. Erau escortaţi de un escadron de husari din regimentul de Toscana, în ţinută de paradă, de trei sute de infanterişti din regimentul Orosz, la care se adăuga un număr neprecizat de haiduci (oameni ai administraţiei de stat). Mulţimea ţăranilor adunată pentru asistarea la execuţie trebuie să fi depăşit cinci mii de persoane, la care se adaugă populaţia oraşului venită să vadă supliciul, şi funcţionarii şi nobilimea.

Locul de execuţie era pregătit la sud de cetatea Alba Iulia, spre Partoş, pe un mic deal de deasupra viilor.

Husarii şi infanteriştii au făcut un careu în jurul eşafodului, iar sentinţa a fost citită în faţa mulţimii de Friedrich Freiherr von Eckhard, membru al comisiei de anchetă, în limbile maghiară, germană şi română.

Horea şi Cloşca au fost luaţi de călăul oraşului Alba Iulia, Grancea Rokoczi, şi de ucenicii acestuia. Primul a fost legat de patul de lemn, special, în formă de X, Cloşca. Execuţia lui a ţinut aproape o oră, el primind aproximativ douăzeci de lovituri de roată, după care a murit în urma acestei torturi. În acest timp Horea a fost ţinut de ajutoarele călăului, ca să asiste la execuţia tovarăşului său. Cadavrul lui Cloşca a fost dat la o parte şi în locul acestuia a fost legat Horea. Execuţia lui a ţinut mai puţin, după ce a primit câteva lovituri care i-au frânt picioarele, la ordinul lui Friedrich Eckhard, călăul i-a aplicat totuşi lovitura de graţie peste piept. După moartea lui Horea, trupul său şi a lui Cloşca au fost tăiate în bucăţi, iar inimile şi intestinele îngropate la locul execuţiei. Nu se ştie unde au fost trimise părţile trupurilor lor.

Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.

Urmările răscoalei

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.

În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.

Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.

Bibliografie

• Prodan, David - Răscoala lui Horea, volumul I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
• Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
• Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
• Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924

Legături externe

• Țara Moților
• Articol despre Horea în The Times, 1785