StEG

StEG (acronim pentru Staats Eisenbahn Gesellschaft, complet Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) a fost o societate austriaco-franceză, fondată în 1834 la Viena, care a construit primele căi ferate din Banat şi din România de azi şi a avut în proprietate, până la Primul Război Mondial, o mare parte din Banatul montan.

Societatea a fost înfiinţară de banca vieneză „S.G. Sina” (a baronului Gheorghe Sina, de origine aromână), „Arnstein & Eskeles” din Viena şi de Socièté Générale de Crèdit Mobilier din Paris. Obiectivul acestei societăţi era construirea şi exploatarea de căi ferate prin concesiuni. Tot legat de activitatea de bază, societatea cumpăra şi exploata mine, domenii şi instalaţii metalurgice.

Achiziţionarea activelor din Banat

Pe fondul crizei financiare a statului austriac, la 1 ianuarie 1855 StEG a încheiat un contract prin care i-a fost concesionată finalizarea unor căi ferate construite de stat, construcţia de noi căi ferate şi exploatarea lor precum şi o mare parte din activele statului austriac din Banat. Astfel, prin contractul semnat la 1 ianuarie 1855, StEG obţinea următoarele:

• 1. concesionarea pentru 90 de ani a unor linii ferate începute de statul austriac şi exploatarea de noi linii în lungime de aprox. 4.000 km, cu o redevenţă anuală de 5,2% din veniturile brute;
• 2. achiziţionarea fabricii de maşini şi locomotive din Viena;
• 3. a minelor, uzinelor şi domeniilor de la Sobochleben, Brandeisl şi Kladno (Boemia);
• 4. achiziţionarea tuturor minelor, pădurilor şi uzinelor metalurgice deţinute de fiscul austriac în Banat. Ele cuprindeau minele, topitoriile şi forjele de cupru de la Oraviţa şi Ciclova Montană, minele de cupru, argint, zinc şi plumb, împreună cu topitoriile de metale neferoase de la Dognecea, minele de cupru, fier şi topitoriile de cupru de la Moldova Nouă, minele de cărbuni de la Steierdorf, Anina şi Gârlişte, uzinele de fier de la Reşiţa, forjele de la Văliug, uzinele de fier şi forja de cupru de la Bocşa, minele de fier de la Ocna de Fier şi forjele de la Gladna Montană. În ce priveşte suprafaţa domeniilor achiziţionate, ele însumau 130.083 hectare, din care 87.505 hectare de pădure;
• 5. transferul drepturilor urbariale rămase după decretul imperial din 1853 asupra a opt districte miniere subordonate Direcţiei miniere bănăţene: Bocşa Montană, Gladna Română, Moldova Nouă, Oraviţa Montană, Reşiţa Montană, Sasca Montană, Steierdorf, precum şi asupra a 51 de comune urbariale de pe teritoriul Banatului.

Valoarea totală a tranzacţiei a fost de 200 milioane franci aur, o sumă impresionantă pentru acea vreme. Imediat după semnarea contractului, societatea a emis 550.000 de acţiuni a câte 200 florini. Predarea efectivă a avut loc la 14 iulie 1855, şi preluarea a fost făcută de directorul STEG, Charles Dubocq.

Dezvoltarea căilor ferate în Banat

Viaductul de la intrarea în Anina, pe calea ferată Oraviţa-Anina, construită în parte de StEG

StEG a preluat în acel an calea ferată Baziaş - Oraviţa, prima cale ferată de pe teritoriul României, pe care a deschis-o traficului de călători şi a finalizat apoi calea ferată Oraviţa - Anina. Tot StEG a mai construit calea ferată Seghedin - Jimbolia - Timişoara (1857), Timişoara - Stamora Moraviţa - Jesonova (1858), Timişoara - Caransebeş - Oraviţa.

Căile ferate din Banat au fost răscumpărate de statul maghiar în 1 ianuarie 1891. Budapesta a plătit STEG-ului o rentă totală de 9,5 milioane florini pe durata a 30 de ani şi a asigurat acesteia tarife preferenţiale. Celelalte căi ferate au fost achiziţionate de statul austriac în 1908. De la 1 ianuarie 1883 societatea s-a numit Privilegierte österreichisch-ungarische Staatseisenbahn-Gesellschaft.

Contribuţia la construcţia de căi ferate în Regatul României

Compania avea interese mari în construcţia de căi ferate în România şi aveau legătură cu interesele geopolitice ale imperiului austro-ungar în Balcani. Implicată în Afacerii Strousberg, StEG a fost cea care a contractat construcţia efectivă a căii ferată Roman - Buzău - Adjud - Mărăşeşti - Tecuci (Bârlad) - Galaţi - Brăila - Buzău - Ploieşti - Chitila - Bucureşti Nord, precum şi Bucureşti Nord - Piteşti şi Piteşti - Piatra Olt - Craiova - Filiaşi - Turnu Severin - Vârciorova La realizarea acestor construcţii, societatea a avut ca bază materială uzinele de la Reşiţa şi Anina. La Reşiţa producea table, şine de cale ferată, profile laminate, poduri şi construcţii metalice, macaze, plăci turnante, rezervoare pentru alimentarea cu apă a locomotivelor şi altele. Pe de altă parte, fabrica de locomotive a STEG din Viena a asigurat dotarea cu locomotive, fiind livrate căilor ferate române 108 locomotive cu abur, care conţineau şi multe componente şi sub-ansamble fabricate la Reşiţa (osii, roţi, cazane de aburi, cilindri, biele, cuzineţi şi altele).

Proiectul liniei Craiova - Plovdiv

În anii 1880, STEG a propus guvernelor român şi turc construirea unei linii de cale ferată directă între Craiova şi Plodviv, inclusiv a unui pod peste Dunăre, care la acea vreme nu exista. Se urmărea astfel o legătură rapidă între Viena şi Constantinopol. Războiul ruso-turc, apoi înfiinţarea CFR, au îndepărtat influenţa societăţii din zonă şi prin urmare proiectul nu s-a materializat.

De la StEG la UDR

După unirea Banatului cu România, s-a pus problema gestionării activelor austro-ungare în cadrul noului stat Român. Guvernul a decis înfiinţarea unei noi societăţi care să încorporeze şi active ale StEG, astfel că succesoarea acesteia avea să fie societatea "Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa" (UDR). Aceasta din urmă a fost înfiinţată legal în data de 8 iunie 1920. Statul român a căzu la înţelegerea cu STEG pentru ca în structura acţionariatul UDR să intre şi marii proprietarii internaţionali ai STEG-ului (trustul englez Vickers & Armstrong Ltd., marea bancă austriacă Boden Kredit Anstallt şi compania elveţiană Continental Trust for Bank & Industrial Values din Basel).

În 1920 UDR a efectuat o emisiune de 100.000 de acţiuni, pentru a permite capitalului românesc să intre în noua structură. Acţiunile au fost subscrise de un consorţiu de bănci format din Banca Marmorosch & Blank, Banca Chrissoveloni, Banca de scont a României, Banca Comercială Română, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Albina din Sibiu şi Temeswarer Bank und Handel A.G. Prin această complicată structură a acţionariatului, noua societate de interes naţional pentru România a avut pe de-o parte dezavantajul că a rămas puternic ancorată în interesele internaţionale, însă pe de altă parte, avantajul că avea acces facil la surse consistente de finanţare. Semnificativ pentru modul în care a decurs tranziţia este faptul că directorul executiv al STEG din perioada 1903 - 1920, ing. Adalbert Veith, a preluat funcţia de administratorul delegat al Uzinelor Reşiţa, funcţie deţinută până în 1927, când s-a retras.

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Uzinele și Domeniile Reșița.

Bibliografie

• Botez, Constantin - Epopeea feroviară românească, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977 pp.46-47
• Moldovan, Simeon Samson - Judeţul Caraş şi oraşul Oraviţa : scurtă monografie istorică, Oraviţa : Tipografia Iosif Kaden, 1933
• Perianu, Dan Gh., Istoria locomotivelor şi căilor ferate din Banatul Montan, Editura Timpul, Reşiţa 2000 ISBN 973-9249-36-1
• Rusu, Raularian - Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2007 ISBN 978-973-52-0201-9

Bibliografie recomandată

• Gräf, Rudolf - Domeniul bănăţean al StEG [(Societatea Privilegiată Cezaro-Crăiască Austriacă de Căi Ferate ale Statului)] , Editura Banatica, Reşiţa 2007 ISBN 973-97994-2-6