Avram Iancu
de la Enciclopedia României
| Avram Iancu | ||
 | ||
| Portret din 1849 executat de Barbu Iscovescu | ||
| Născut | 1824, Vidra de Sus | |
| Decedat | 10 septembrie 1872, Baia de Criş | |
| Ocupaţie | avocat, revoluţionar | |
Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus - d. 10 septembrie 1872, Baia de Criş), avocat, este cel mai mare erou naţional al românilor din Ardeal, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 în Transilvania.
Cuprins |
Biografie
Avram Iancu s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, judeţul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomeneşte din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox şi ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812.
Gheorghe Iancu a avut şapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram şi Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.
Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor şi va moşteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca şi toţi străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca şi aceştia, ajunge să fie "pădurar", fiind astfel un fel de "om al stăpânirii" pentru că datorită atribuţiilor sale venea în contact cu autorităţile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan şi pe Avram.
Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 şi va ajunge preot ortodox.
Avram Iancu, viitorul erou naţional, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menţionată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut "la vremea cireşelor". Ţinând cont că în munţi cireşele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.
Despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puţine informaţii. Amintirile rămase în conştiinţa moţilor săi îl arată însă ca pe un copil vioi şi vesel, plin de spirit, dar cu caracterul şi temperamentul singular al moţilor, gânditor şi scurt la vorbă, cu inima nobilă şi sinceră. A îndrăgit de mic muzica şi cântatul şi ştia să cânte frumos din gură, din frunză, tulnic, fluier, violină şi flaut.
Şcoala Avram Iancu o va începe în sat. Dascăl i-a fost Mihai Gomboş, iar şcoala era la marginea crângului "Târsa". După ce a învăţat o vreme în Vidra de Sus, Avrămuţ a fost trimis de părinţi la şcoala primară din satul Neagra, unde a învăţat foarte bine.
Mai departe, Avram va urma cursurile şcolii din Câmpeni, pe care o va absolvi la vârsta de 13 ani. În anul 1837 este dat de părinţi la gimnaziul din Zlatna. Gimnaziul din Zlatna era şcoală maghiară, dar neexistând şcoli româneşti, Avram Iancu trebuie să o urmeze pe aceasta, ca fiind singura existentă în zonă. Profesorii de aici sunt cu toţii preoţi romano-catolici, limba de predare e cea latină, iar Iancu se va trezi cu religia sa ortodoxă modificată în matricolă ca fiind greco-catolică. Avram Iancu trece cu succes examenele gimnaziului, cu toată umilirea schimbării temporare, doar în acte, a religiei sale strămoşeşti. Gimnaziul din Zlatna Iancu îl absolvă la vârsta de 17 ani, cu rezultate foarte bune.
Avram Iancu este înscris apoi la Liceul Piariştilor din Cluj , iar apoi va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846. Va putea să se angajeze doar ca şi cancelist la Tabla regească din Târgu Mureş pentru că era doar fiul unui iobag român.
În primăvara anului 1848 va participa la începutul evenimentelor revoluţionare din Transilvania şi va participa la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, alături de moţii săi. Ulterior, va ajunge să conducă legiunile româneşti ridicare în Munţii Apuseni împotriva invaziei trupelor maghiare. Va conduce personal Legiunea II Auraria Gemina. Cartierul său general se va instala în tabăra de la Câmpeni. Va duce lupte grele împotriva invadatorilor maghiari până în septembrie 1849, când revoluţia maghiară a fost înfrântă de trupele austriece şi ruseşti intrate în Ardeal.
După revoluţie începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849 este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă cu masacrul garda austriacă.
În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primeşte pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliţia din Viena şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara:
Se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmaţiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată cele mai recente cercetări.
Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.
Avram Iancu se va alătura strămoşilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand.
Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi care întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Numele celor doi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi.
Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române.
Supranumit de români "Crăişorul Munţilor", Avram Iancu a deschis calea spre deşteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.
Bibliografie
- Florian Dudaş - Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1998. ISBN 973-36-0307-4
- Magazin istoric - nr. 3 (24), martie 1969, Anul III.
Bibliografie suplimentară
- Mitu, Sorin - Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Presa Universitară Clujeană, 2000, ISBN 973-8095-25-5
